Ieri dimineaţă, pe la 6, primesc un sms de la tati: “E la doctor. Vin după tine când ies de la serviciu şi mergem să vedem despre ce e vorba”.
Pe jumătate adormită, am început să-mi fac bagajul pe întuneric, spre mirarea lui Zicu că sunt trează la ora aia ireală pentru nişte oameni care lucrează de la 9. Mă gândeam, cine o fi atât de bolnav, încât tati să nu aibă curajul să mă sune? Oricât de morbid ar suna, am început să-mi fac în minte o listă cu rudele pe care le ştiam bolnave. Chiar şi cele care tuşeau erau suspecte. Cine e la doctor?! Mama, mătuşa, cineee?! Sigur e mama. Ba nu e mama, că mi-ar fi zis tata. Da’ cine e aşa bolnav încât să vină tata de la Baia Mare cu maşina după mine?
Insistenţele lui Zicu de a suna acasă şi a elucida misterul m-au lăsat rece. Mi-era prea frică de ce voi afla. De ciudă, nervi şi stres, am băut trei cafele până când s-a făcut o oră decentă. Apoi, mi-am sunat şeful şi mi-am luat o zi liberă. De câteva ori, am luat telefonul în mână şi m-am uitat tâmpită la butonul de dial. Să sun, să nu sun?
Pe la 11, eram sleită de puteri, plânsă şi cu cele mai oribile scenarii în cap. La 11 şi 5 primesc un alt sms. De la mama: “Vezi că mergem la ţară, că-i bolnavă vaca lu’ mătuşa. Să nu ne suni pe fix”.
Combinaţia dintre cele trei cafele şi distonocalmul pe care mi l-a dat cu forţa Zicu şi-a făcut efectul. Extrem de calmă, le-am trimis un sms înapoi: “Dragi părinţi, lua-l-ar dracu de telefon şi cine l-o inventat! Aveţi interdicţie la SMS!”



