Mă gândesc că e incredibil de trist să te pui seara în pat, şi singura chestie caldă din jurul tău să fie propria-ţi mână. Că de un suflet cald, de sex feminin, nici nu poate fi vorba. O scurtă privire în oglindă şi un scan al procesorului din cutia craniană îţi vor spune de ce. Cu toate astea, eşti un părerist înverşunat în materie de sex frumos. Faci aprecieri, bazate pe o experienţă închipuită, analize, comparaţii. Nu, faptul că ai privit-o pe soră-ta pe gaura cheii în timp ce făcea duş, nu e o relaţie. Sau, mai rău, pe frate-tău. Nici pupicul inocent pe obraz din clasa a patra nu e o relaţie. Până la urmă, nici norocul că s-au uitat o pizdă, două la tine nu te transformă într-un expert. Poate cel mai important, nici faptul că te manipulezi nu se traduce, bineînţeles, prin experienţă. Ieşi de sub mâna ta şi mai vorbim!
Trist trebuie să fie şi faptul că, odată ajuns “la oraş”, lucrurile nu stau chiar aşa ca la tine acasă. Mai pe scurt, dacă mă-ta te alintă “deşteptu’ lu’ mama”, nu înseamnă că eşti deştept. Nici măcar terminarea unei facultăţi nu te va scăpa de dâra de salivă din colţul gurii. Ce să mai zic de master. Aşa e când te naşti prost. Ştiu, e greu, e greu să te lupţi zi de zi cu propria-ţi prostie şi să pierzi. Aşa e viaţa, mai pierzi, nu putem fi cu toţii deştepţi.
Sfâşietor de trist trebuie să fie momentul în care îţi numeri prietenii şi îţi dă cu virgulă. “Păi cum, eu, deşteptu’ lu’ mama, numai atâţia am”. Asta după ce ai pus la numărătoare şi toţi vecinii din blocul în care stai cu chirie, şi colegii de serviciu. Îţi spun un mic secret: prietenia se bazează pe încredere şi pe coaiele de a spune lucrurilor pe nume. Dacă eşti doar un “cineva”, cu păreri “flexibile”, vei rămâne un anonim până în momentul în care te vor pune în ladă, recte sicriu. Nu, ăia de pe net nu se pun la prieteni, doar dacă ai ajuns să-i cunoşti în carne şi oase. Ştii? Carne? Oase? Bipezi cu suflet?
Stau şi mă gândesc, oare cât de trist trebuie să fie să te consideri un preapizdos, doar pentru că ai şi tu un loc de muncă. Să zicem, de exemplu, că eşti un programator, şi crezi că lumea trebuie să cadă la picioarele tale doar pentru asta. Un programator lăbar, prost şi anonim, aş adăuga. Nu, nu eşti un semi-zeu pentru că ai şi tu o meserie. Sunt o grămadă de alţii care ştiu să o facă mult mai bine decât tine, şi nu fac pula mare pe chestia asta. Învaţă să-ţi cunoşti valoarea, sigur nu e aşa mare precum crezi tu. Sau, să zicem că meseria ta e datul cu părerea. Dacă eşti limitat din punct de vedere intelectual, mă piş cu o presiune de trei atmosfere pe părerile tale.
Ei bine, dacă reuşeşti să treci peste aceste tristeţi, care te macină zilnic, înseamnă că eşti, cu adevărat, un om fericit.
) Adică, dacă asta era părerea omului, de ce să te superi? Spre deosebire de alţi bloggări, ăsta a fost cel mai “rău” comentariu pe care l-am primit vreodată. Şi nu pentru că nu am avea hateri, ci pentru că ai noştri sunt mai diferiţi.