Posturi marcate ‘frustrari’

Dictatorii din viaţa mea

Încep cu şeful de scară, care ne hărţuieşte de aproape 3 ani că vrea să ne înscrie în cartea funciară a blocului. Avem deja o relaţie bolnăvicioasă. El ştie că nu o să ne înscriem niciodată, dar nici nu se poate abţine să nu ne întrebe când vom trece în legalitate.

Apoi, tanti de la magazinul de jos, care parcă simte când nu am bani scoşi de pe card. Mă îmbie cu promoţii, când ştie foarte bine că am bani ficşi pentru pâine sau ţigări, doar ca să mă atenţioneze că trebuia să scot bani de pe card când am venit de la serviciu. De fiecare dată!

Mai e şi ruda neagră a familiei, care mă sună când se îmbată, ca să-mi testeze nervii cu întrebări cretine: “cât câştigi la serviciu?”, “de ce nu ai ieşit în oraş, că doar eşti tânără?” şi, preferata mea, “când te măriţi?”. Sigur, chiar dacă în momentele grele din viaţa mea, prietenii sau străinii m-au ajutat mai mult decât familia, trebuie să tăcem şi să îndurăm, pentru că, nu-i aşa, rude.

Nu în ultimul rând, Zicu, aka micul Hitler, care mă întreabă în fiecare zi: “ce scrii azi?”. Chiar şi acum, în timp ce eu tastez, el bea tacticos o bere şi se uită cu ochi de vultur la mine, puşcând de curiozitate icon smile Dictatorii din viaţa mea

Şi acest post a fost inspirat de micul Hitler, care abia aşteaptă să vină la computer şi să-mi găsească o greşeală gramaticală. Daca am una, chiar şi una mică-mică, eu tre’ să fac sandwich-urile pentru pauza de prânz de la job icon smile Dictatorii din viaţa mea )

De la o vârstă…

A fost o vreme când:

- aşteptam să vină iarna din octombrie

- doar ideea primei ninsori mă agita zile întregi

- planificarea unui week-end la munte însemna două săptămâni de liste, cumpărături, veselie, entuziasm

- nu puteam concepe să nu merg la ski sau la săniuş

- stăteam la geam cu un ceai fierbinte în mână şi mă uitam ce frumos arată oraşul în straie albe

Gata!!! De câţiva ani, am devenit Grinch-ul iernii! Nu că mi-e indiferentă, o urăsc! Nu mai suport frigul, mă enervez numai când văd semnul ăla cu nori din care curg fulgi la prognoza meteo, o iau razna când citesc despre oameni care pleacă din cuibul lor călduros pe dealuri şi munţi. De ce ai vrea să te supui, voluntar şi conştient, la asemenea frig? Vă rog să mă scuzaţi, voi, ăia care iubiţi acest anotimp, io mi-aş dori să pot hiberna. Oricum, toţi cei care daţi pe twitter şi facebook poze cu “peisaje de iarnă” ştiu că le faceţi din maşină. Unde e cald şi bine, şi iarna pare magică. Practic, e o diferenţă majoră între cei care văd iarna de după volan şi cei care o văd din staţia de transport în comun.

Ştiu că am mulţi susţinători. Suntem o grămadă care aşteptăm să se termine dracului anotimpul ăsta! Concluzionez şi în numele lor, cu tristeţe: de la o vârstă, singura bucurie a iernii e să ajungi acasă!

Din buric vine scama!

Era o vreme în care operaţiile estetice însemnau mărirea sânilor. Sau micşorarea lor, deşi mi se pare o blasfemie să micşorezi ceea ce Dumnezeu a lăsat mare, chiar foarte mare, pe alocuri. Sau înfrumuseţarea nasului. Sau a pomeţilor. Sau a buzelor, a burdihanului. Sau a căcătoarei. În fine, cred că, în cazul unora, şi operaţia pe creier poate fi lejer considerată drept estetică, pe sistemul “am întâlnit şi proşti urâţi”. Se pare că, în vremea asta despre care vorbim, se făceau operaţii estetice de bun simţ. Mă, io n-am treabă. Dacă ai ţâţele cât două stafide şi te simţi mai puţin femeie din cauza asta, transformă-le în pepeni (de Dăbuleni, să zicem, că cică-s mai celebri aşa). Dacă ai băgat bere în tine precum un bivol şi nu-ţi mai poţi purta bendeul, iar nevastă-ta nu te mai biruie peste ea în timpul penetrării, fă-ţi liniştit o liposucţie. Io n-o să te judec!

Toate până la un punct. Când deja se ajunge la ombilicoplastie, io nu mai prea înţeleg cum se învârte lumea asta. Să analizăm un pic. Buricul ne-a fost alături încă din perioada intrauterină, când, prin intermediul cordonului ombilical, ne hrănea. În momentul venirii pe lume, acesta a prins o anumită formă, în funcţie de cum a fost retezat cordonul. Unii au o groapă, numai bună de format mizerii şi putoare, alţii îl au închis, alţii lunguieţ, alţii lat. Cert e că, e un căcat de orificiu care nici nu te ajută, nici nu te încurcă. Că mai dai o limbă în buric în timp ce te fuţi, aia e altceva. Da’ nu cred că a primit cineva reproşuri de genul: “Dă-te-ncolo cu buricul tău urât, că mi s-o culcat pula” (pierit cheful, dacă e pe bază de muiere). În plus, mi se pare o lipsă de respect faţă de buric să-l faci urât, din moment ce te ştie de mic. Ba chiar te-a menţinut în viaţă, nerecunoscătorule!

Exceptând cazurile de buric închis, după cum fin afirmam şi mai sus, acesta e un fel de groapă de gunoi. Produce tot felul de mizerii urât mirositoare, adună scame de pe haine şi, dacă e să mă întrebaţi, e orice altceva decât un mijloc de atracţie. Nu-mi amintesc să fi zis vreodată: “Bă, ce-un buric are aia. Acum aş sări pe ea!” Şi totuşi, se pare că există o estetică a buricului. Sunt oameni care, probabil, îşi aleg sufletul pereche în funcţie de buric. Oameni care nu pot pune geană pe geană din cauza aspectului dizgraţios al orificiului. Oameni care şi-ar pune plătica sau curul la bătaie pentru o ombilicoplastie (au’, mă, cum sună, că-mi vine să mă cer jos din viaţă!)

Unde se va ajunge, vă întreb? Oare vor urma operaţiile estetice la rinichi? La pancreas? Timpan, scăriţă sau ciocănel? Oare va veni momentul în care un om va intra la un chirurg estetician şi îi va spune: “Domnule doctor, vreau să-mi faceţi o operaţie estetică la glandele salivare. Mi se pare că am o salivă foarte, foarte urâtă!”

Sunătorii de week-end

Nu ştiu la voi cum e, da’ mie îmi place să dorm în week-end până intru în putrefacţie. De fapt nu, până mi se împute mădularul. De 27 de ani de când mă aflu pe planetă, cei din jurul meu au învăţat chestia asta. Un week-end am, vreau să îl dorm. Sigur, vorbesc de dimineţi. Care ţin până la 13, uneori. C-aşai omu’, după ce munceşte o săptămână întreagă, după ce se trezeşte la ore ilegale, după ce vrea sa trimită ceasul deşteptător în raiul ceasurilor deşteptătoare, ar dormi şi el mai mult, că doar e una dintre plăcerile vieţii, pe lângă sex şi nu-mi mai vine în minte alta. No, în condiţiile astea, nu ştiu cum paştele mă-sii se trezeşte câte unu’ să mă sune, fie sâmbătă dimineaţa, fie duminică. În fiecare week-end. Io nu înţeleg.

Îmi dau demisia!

Ideea măreaţă de a scăpa de jugul angajatorului cel Rău, pe care l-ai slujit câţiva ani buni, nu seamănă cu o decizie care se ia la magazin, când trebuie să alegi între Pepsi şi Coca-Cola.

La început, ideea de “cum ar fi să plec dracului de aici” apare aşa, ca o fetiţă nevinovată care se plimbă cu un balon mare şi rosu într-o zi însorită de primăvară. E undeva, într-un colţişor al capului tău, bine pititiă. E planul B, oricând cineva din companie te calcă pe nervi.

“Dacă mă pune să fac şi asta, îmi dau demisia!” e o idee mai însufleţitoare decât imnul de stat. Îţi dă curaj si cojones să faci exact ce vrei, când vrei, fără să îţi fie frică de consecinţe. Bine, asta doar pe moment icon smile Îmi dau demisia!

Când lucrurile se complică şi mai mult, ideea de a-ţi plesni şeful cu demisia se contureaza tot mai bine în capul tău. Din fetiţa cuminte pe care o puteai controla, devine un adolescent rebel, scăpat de sub control. “Deci, nu mai fac nimic. Fuck off!” răsare tot mai des prin capul tău, în şedinţe sau coffee break-uri.

Urmează a treia etapă, cea definitivă. Ideea de pleca şi de a nu mai auzi niciodată de compania în cauză e deja la maturitate. E planul A. Pierzi tot mai mult timp prin coffee break-uri, întinzând nervii tuturor la maxim. Te simţi puternic. Tu ştii ceva ce ei nu ştiu, deci ai un avantaj mental. Cel puţin asta gândesti şi, de altfel, aşa şi e. Într-un fel, extrem de sadic, vrei să vezi până unde poţi merge cu mârlănia de a freca menta o zi întreagă, în timp ce toţi ceilalţi transpiră în faţa maldărelor de probleme. Rânjeşti machiavelic, te îmbraci mai bine, te aranjezi, pofta de mâncare îţi revine, redescoperi ce mişto e să joci Counter Strike.

Mâine îţi dai demisia!

Ca o domnişoară, îmbujorată, la prima întâlnire, ai vrea să îi rupi capul angajatorului cel Rău, dar nici nu vrei să îi arăţi câte frustrări ai adunat, aşa că îi întinzi elegant demisia.

Răspunsurile, gata pregătite de acasă, cad leneş şi calm din gura ta, ca stropii mari de ploaie într-o zi de vară. L-ai omorât, în gândul tău, pe angajatorul cel Rău, de mii de ori până acum, aşa că, invincibilitatea autoimpusă te provoacă sa fii un domn. Să ţină minte ce om a pierdut! Să-i pară rău! Şi, în mod cert, îi va părea! În capul tău, a venit de cel puţin trei ori, în genunchi, după tine, să te convingă să te răzgândeşti. Jubilezi!

” – De ce râzi? Îţi arde de râs? Nu înţeleg de ce pleci, dar îţi respect decizia.”

Problema e că niciodată, dar absolut niciodată, un angajator nu va crede motivele pentru care pleci, chiar dacă ele sunt cât se poate de reale. Nici dacă eşti gravidă în luna a 8-a nu este o scuză: “Ce, copilul nu poate să stea la socri? Noi avem nevoie de tine”. Sau: “Cum adică vrei să evoluezi? Am crezut că vei ieşi la pensie de la noi, de toate ţi-am dat: monitor de ăla scump, scaun de director… nu înţeleg…”

După inevitabila ta plecare, urmează o şedinţă, ad-hoc, cu oamenii cheie din firmă. Plecarea ta se va întoarce pe toate feţele. Oamenii cheie se vor fâstâci şi vor mima nişte răspunsuri, că doar nu pot să-i spună angajatorului cel Rău că ei se bucură pentru tine. Angajatorul cel Rău va discuta face to face cu fiecare şi va repeta obsesiv acelaşi lucru: “Nu înţeleg de ce pleacă. De ce pleacă?”. Răspunsurile sunt nemulţumitoare. Se trece la interogarea femeii de serviciu şi a portarului: “Las’ că ştiu ei ceva. Oricum, toată ziua trag cu urechea… De ce pleacă?”

PS: Nu ne-am dat nici unul demisia. Am fost inspirată de experienţa unei prietene, care a trecut săptămâna trecută prin toate etapele şi reacţiile de mai sus.

25-u’

Era o seară obişnuită, ca oricare din săptămână. O fetiţă mică de statură, înfofolită în geaca XL, împrumutată de la prietenul ei, urcă cu greu într-un troleu supraaglomerat.

“- Au venit studenţii, ce să faci…”, se gândi ea.

Pe lângă gândurile răzleţe care îi străbăteau mintea, fetiţa avea unul care nu-i dădea pace: “De ce?” Jonglând cu cele două telefoane, care sunau la unison, cu geanta, care se încăpăţâna să nu-i stea pe umăr, fetiţa întinse mâna pentru a-şi composta biletul. Evident că nimeni nu o ajută, doar era pe 25, nu într-un troleu civilizat.

Îşi găsi un loc între o negresă şi un chinez, care vorbeau strident într-o franţuză stricată. Studenţi la medicină. Din nou, acelaşi gând îi răsări în minte, râzând parcă de ea: “De ce??”

” – Încă două staţii şi coborâţi.”

” – Da, aşa e, eu mă duc mai departe, până la capăt de Mănăştur”

Două doamne purtau aceeaşi conversaţie pe care o poartă în fiecare seară deşi, amândouă ştiau pe de rost (cum e şi expresia asta!) atât întrebarea, cât şi răspunsul. Fetiţa ştia că dacă le-ar fi nimerit dimineaţă, cele două doamne ar fi povestit despre câte staţii mai au până la serviciu, jubilând că vor coborî împreună.

Un puşti, încărcat cu un rucsac care îi atingea genunchii, crede de cuviinţă că ar fi ok să împartă greutatea cu protagonista noastră. Fetiţa îl ucide nemiloasă din priviri, aruncă ochii peste cap, şi caută disperată un loc mai sigur…. “De ce???”

“- Mă scuzaţi! V-am călcat!”

“- Super! Acum, se vor omorî la coborâre!”, se gândi, şi mai nervoasă, fetiţa.

Oameni între două vârste, fiecare cu povestea vieţii întipărită pe faţă, o privesc. Din geaca mult prea mare pentru ea, realizează că ultimul gând l-a rostit cu voce tare.

Mai e doar o staţie. Începe să îşi revină, să capete culoare în obraji.

“- Drăguţă, eşti studentă în anul  I?”

“De ce naiba tre’ sa fiu eu în troleul ăsta plin cu un miliard de oameni care vorbesc tare, se agită, se calcă? De ce nu pot să fiu, liniştită, într-o maşină, cu o pereche de tocuri ce sfidează gravitaţia? De ce????”