Ideea măreaţă de a scăpa de jugul angajatorului cel Rău, pe care l-ai slujit câţiva ani buni, nu seamănă cu o decizie care se ia la magazin, când trebuie să alegi între Pepsi şi Coca-Cola.
La început, ideea de “cum ar fi să plec dracului de aici” apare aşa, ca o fetiţă nevinovată care se plimbă cu un balon mare şi rosu într-o zi însorită de primăvară. E undeva, într-un colţişor al capului tău, bine pititiă. E planul B, oricând cineva din companie te calcă pe nervi.
“Dacă mă pune să fac şi asta, îmi dau demisia!” e o idee mai însufleţitoare decât imnul de stat. Îţi dă curaj si cojones să faci exact ce vrei, când vrei, fără să îţi fie frică de consecinţe. Bine, asta doar pe moment
Când lucrurile se complică şi mai mult, ideea de a-ţi plesni şeful cu demisia se contureaza tot mai bine în capul tău. Din fetiţa cuminte pe care o puteai controla, devine un adolescent rebel, scăpat de sub control. “Deci, nu mai fac nimic. Fuck off!” răsare tot mai des prin capul tău, în şedinţe sau coffee break-uri.
Urmează a treia etapă, cea definitivă. Ideea de pleca şi de a nu mai auzi niciodată de compania în cauză e deja la maturitate. E planul A. Pierzi tot mai mult timp prin coffee break-uri, întinzând nervii tuturor la maxim. Te simţi puternic. Tu ştii ceva ce ei nu ştiu, deci ai un avantaj mental. Cel puţin asta gândesti şi, de altfel, aşa şi e. Într-un fel, extrem de sadic, vrei să vezi până unde poţi merge cu mârlănia de a freca menta o zi întreagă, în timp ce toţi ceilalţi transpiră în faţa maldărelor de probleme. Rânjeşti machiavelic, te îmbraci mai bine, te aranjezi, pofta de mâncare îţi revine, redescoperi ce mişto e să joci Counter Strike.
Mâine îţi dai demisia!
Ca o domnişoară, îmbujorată, la prima întâlnire, ai vrea să îi rupi capul angajatorului cel Rău, dar nici nu vrei să îi arăţi câte frustrări ai adunat, aşa că îi întinzi elegant demisia.
Răspunsurile, gata pregătite de acasă, cad leneş şi calm din gura ta, ca stropii mari de ploaie într-o zi de vară. L-ai omorât, în gândul tău, pe angajatorul cel Rău, de mii de ori până acum, aşa că, invincibilitatea autoimpusă te provoacă sa fii un domn. Să ţină minte ce om a pierdut! Să-i pară rău! Şi, în mod cert, îi va părea! În capul tău, a venit de cel puţin trei ori, în genunchi, după tine, să te convingă să te răzgândeşti. Jubilezi!
” – De ce râzi? Îţi arde de râs? Nu înţeleg de ce pleci, dar îţi respect decizia.”
Problema e că niciodată, dar absolut niciodată, un angajator nu va crede motivele pentru care pleci, chiar dacă ele sunt cât se poate de reale. Nici dacă eşti gravidă în luna a 8-a nu este o scuză: “Ce, copilul nu poate să stea la socri? Noi avem nevoie de tine”. Sau: “Cum adică vrei să evoluezi? Am crezut că vei ieşi la pensie de la noi, de toate ţi-am dat: monitor de ăla scump, scaun de director… nu înţeleg…”
După inevitabila ta plecare, urmează o şedinţă, ad-hoc, cu oamenii cheie din firmă. Plecarea ta se va întoarce pe toate feţele. Oamenii cheie se vor fâstâci şi vor mima nişte răspunsuri, că doar nu pot să-i spună angajatorului cel Rău că ei se bucură pentru tine. Angajatorul cel Rău va discuta face to face cu fiecare şi va repeta obsesiv acelaşi lucru: “Nu înţeleg de ce pleacă. De ce pleacă?”. Răspunsurile sunt nemulţumitoare. Se trece la interogarea femeii de serviciu şi a portarului: “Las’ că ştiu ei ceva. Oricum, toată ziua trag cu urechea… De ce pleacă?”
PS: Nu ne-am dat nici unul demisia. Am fost inspirată de experienţa unei prietene, care a trecut săptămâna trecută prin toate etapele şi reacţiile de mai sus.