Dacă cei prezenţi la o nuntă se numesc nuntaşi, obişnuiţii parastaselor se numesc, surprinzător cumva, parastaşi. Parastaşul e fomist. Parastaşul e un fel de ziarist care abia aşteaptă o conferinţă de presă pentru a umple maţul. E atât de obişnuit cu fenomenul trecerii în nefiinţă, încât îl lasă rece. Rece şi totuşi viu.
Parastaşul nu mai simte suferinţa, recte nu mai plânge. Şi-a consumat toate lacrimile şi nu i-a mai rămas decât să bage în el ca un bivol, întru memoria defunctului. Parastaşul a ridicat foamea la rang de artă şi se comportă ca un fomist şi când nu există o fiinţă trecută în nefiinţă. El e tata farfuriilor şi paharelor de unică folosinţă.
E simplu să distingi un parastaş. E cel mai fără de principii şi fără de chiflă în stomac om din ogradă. E nesimţit, grobian şi ar fi în stare să-ţi crape ţeasta doar pentru că ai mai mult ca el în farfurie. Parastaşul începe să tremure de cum ajunge la locaţia unde se ţine parastasul. În timpul rugăciunii, studiază, cu ochii întredeschişi, aperitivul, să vadă dacă a meritat să îşi mişte hoitul din casă. În timp ce va introduce hrană în el, va schimba câteva cuvinte despre mort cu vecinii de masă, cuvinte pe care le-a învăţat pe dinafară, trebuind doar să schimbe numele mortului.
După ce şi-a umplut bine burdihanul, e posibil ca parastaşul să se facă pulă de beat. Acolo, la parastas. Groaznic de beat. Atât de beat încât, clătinându-se, să-l întrebe pe cel care stă lângă el la masă: “Nuuu, te, te… supra… tuuuu… tuuuu… cât pppui… cât… pui în ppp…. plic?”