TVdece

Totul începe în sânul familiei, unde părinţii ne fixează în cap, la naştere, o pâlnie văzută doar de ei, pe unde ne varsă binecunoscutele clişee: “Am mari aşteptări de la tine, să nu mă dezamăgeşti, că am făcut mari sacrificii pentru tine”. Cunoaşteţi reproşul ăsta cu sacrificiile, nu? E cel mai vărsat în pâlnia din capul nostru. Ei uită că, înainte de toate, ne-au făcut pentru că ne-au dorit, că doar n-om fi toţi “accidente”. Dacă ne-au dorit, înseamnă că şi-au asumat şi unele greutăţi ce vor apărea pe parcurs, că nu toţi ne naştem în puf. De unde reproşurile? Şi o ţin pe a lor cu “aşteptările”. Şi ne influenţează. Şi poate alegem un drum în viaţă pe care nu l-am fi ales, da’ vrem să le facem pe plac, că doar s-au sacrificat pentru noi. De exemplu, mulţi dau la o facultate doar pentru că acolo îi visează părinţii şi, dacă nu se visează şi ei, s-au supt. Câţi nu renunţă la o relaţie frumoasă, doar pentru că partenerul nu corespundea aşteptărilor părinţilor.

Apoi, sunt aşteptările prietenilor. Ah, ce veselie-i aici! Toţi vor să ştie că se pot baza pe noi, că nu îi vom lăsa la greu, că nu le vom înşela aşteptările, fără să ofere ceva la schimb. Un “ceva” prietenesc, desigur. E valabil şi în cazul celora pe care îi considerăm “prieteni adevăraţi”, am trăit-o pe pielea mea. Şi devii prost de bun, că doar nu vrei să înşeli aşteptările unora care nu dau doi bani pe tine, nu? Chiar nu poţi rata aşa ceva!

Să vă reamintesc cât de des auziţi cuvântul AŞTEPTĂRI la locul de muncă? Eşti conştiincios, muncitor, implicat, devotat, rămâi. Nu, pleci. E atât de simplu. Aşteptările şefilor ar trebui să se regăsească în primul scenariu. Totuşi, ne lovim de aşteptări fantasmagorice, formulate doar din aroganţa de şef, pe care nu le putem atinge, aşteptări fără sens, când nu ştii ce căcat se aşteaptă de la tine, şi aşteptări de la oameni mult mai incompetenţi decât noi. Mulţi tac şi înghit. Şi îi marchează.

Mai dă-le-n paştele mă-sii de aşteptări, că avem şi noi o viaţă!