Două sunt oraşele în care m-aş vedea trăind acum. Pe unul l-am vizitat, pe altul încă nu. Unul e un muzeu în aer liber, celălalt se află sub bagheta unui mare arhitect. Amândouă sunt moştenitoarele unor mari imperii. Unul are un fotbal pragmatic, hulit de mulţi, celălalt găzduieşte poate cea mai frumoasă echipă de fotbal din lume. Amândouă sunt animate de oameni plini de viaţă. Amândouă debordează de civilizaţie şi cultură. Amândouă au o bucătărie pe gustul meu. Amândouă sunt nişte oraşe de vis. Şi pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Roma şi Barcelona.

Cât despre locul unde m-aş retrage să mor, mă văd într-o căsuţă mică şi cochetă în regiunea Toscana din Italia, unde să-mi produc propriile branduri de vin şi de paste.

Leapşa e liberă la preluare!

Au plecat frumuşel cu avionul, au ajuns şi s-au cazat. Toate bune şi frumoase până  dimineaţa următoare, când mama colegului meu s-a izbit nas în nas cu spiritul românesc. În loc de croissant şi cappuccino, un mic dejun pe care se presupune că ţi-l permiţi, dacă tot ai ajuns la Roma, o parte din excursionişti s-au prezentat cu ceva specific românesc:

- un lighean de şniţele!

- ouă fierte

- ardei capia

Bun. Acum, să analizăm faptele. Nişte românaşi s-au dus şi ei în excursie în urbea romană. Şi cum orice excursie românească nu e excursie dacă nu sunt şniţele, mârlanii au cărat cu bagajul, în cala avionului, UN LIGHEAN DE ŞNIŢELE, OUĂ FIERTE ŞI ARDEI CAPIA. Să aibă şi gura lor ce mânca la Roma, că doar n-or da 3 euro pe un croissant şi o cafea. Vă imaginaţi cum puteau mirosi ouăle cărate cu avionul? Oare ce culoare avea ligheanul pentru şniţele? Oare la Roma nu există ardei capia, dacă chiar insişti să mănânci aşa ceva? În martie, când am fost noi, nu era criză de legume, iar pastele şi pizza le ieşeau excelent. Oare la ce s-au gândit ăia la aeroport, când au văzut ligheanul cu şniţele pe scanner?

Şi uite aşa se nasc zvonurile că “e muuult mai ieftin în străinătate”. Normal că e ieftin, dacă te duci cu salamul şi borcanul de untură de acasă. Dacă vrei să ai o excursie cât de cât decentă, te costă!

Acum, gândiţi-vă puţin, oare ce au înţeles gibonii ăia din Roma? Că Fontana di Trevi e o cişmea mai mare, că piaţa San Pietro de la Vatican e parcarea pentru papa mobilul pe care l-au văzut ei la televizor când a fost Papa în România, că e o clădire mare şi rotundă în centru, unde se băteau gladiatorii pe vremuri… parcă îi zice Colaşeum.

Io încă nu-mi revin. Un lighean de şniţele!

În excursia la Roma am văzut o anomalie socială: o piţipoancă-şofer de autobus. Am rămas sideraţi. Fătuca aia, piţipoancă fiind, işi introducea zilnic trupşorul delicat într-un mijloc de transport în comun şi conducea lumea prin oraş. (bine, autobusele lor sunt de pe altă lume, în comparaţie cu ale noastre, da’ asta nu a redus din şoc). Băi, era cu acte în regulă: tinerică, bronzată, machiată strident, îmbrăcată ţipător, era şi operată estetic la nivelul moacei, după ochiul meu, şi, cu toate astea, conducea un autobus! (şi acum regret că n-am reuşit să-i fac o poză, da’ Floricăi îi era teamă că ne lasă-n drum, că, deh, nu era obiectiv turistic)

Se pare că imaginea respectivă m-a bântuit şi m-a făcut să reflectez la piţipoance cu meserii imposibile.

Mi-ar plăcea să văd o piţipoancă-miner. Mi-o şi imaginez cu o salopetă roz, căscuţă bleumarin şi cu nişte cizmuliţe albe, numai bune de coborât în mină. Ar fi prima piţipoancă ce moare de silicoză, cunoscută şi ca boala minerilor.

N-ar fi de ignorat nici o piţipoancă-vidanjor. Parfum! În fiecare zi, ar putea avea alt model pe hainele luate din piaţă.

O piţipoancă-sudor? Vis! Dacă vis, înseamnă că merge şi o piţipoancă-prelucrător prin aşchiere sau o piţipoancă-sculer-matriţer. Merge ca uns!

De departe însă, cea mai interesantă mi s-ar părea o piţipoancă-cioban. O simţiţi cum pute a slană/brânză/oi? O vedeţi cum înfulecă dintr-un blid de balmoş?

Acestea fiind spuse, postul 500 ia sfârşit.

PS: Într-o antiteză profundă cu subiectul derizoriu de mai sus, vă anunţ că joi, de la ora 21.00, în Irish & Music Pub Cluj-Napoca, se lansează trupa Maya. Avându-l pe Mishu Călian la voce, sunt sigur că va fi un proiect de succes. Mergeţi de ascultaţi muzică bună, nu piţipoance care rag în microfonul închis. (uite că am făcut, până la urmă, o legătură)

N-am mai zburat niciunul. Vă imaginaţi cam ce era la curu’ nostru în momentul ăsta:

Cumva, am ajuns la sol şi, în centrul Romei, am avut parte de o primire măgulitoare pentru nişte bloggeri pseudocelebri. Italienii sunt mai agitaţi de felul lor şi ieşiseră în stradă să-şi spună punctul de vedere. O linie de vedere, dacă e să ne întrebaţi.

În prim plan, anul de graţie 2010. Planul secund, negura timpului.

Piaţa San Pietro, Vatican.

Michelangelo. Atât.

Un porumbel prin biserica Sfântul Petru din Vatican. Sigur e al păcii. Nu poate însemna altceva. E imposibil să nu fie porumbelul păcii. De neconceput. Clar, e porumbelul păcii.

Un bar cu pretenţii, lângă Piaţa San Pietro.

Poate, într-o zi, se vor ridica din pat şi chiar vor găsi la scară un Lamborghini. Doar sunt poliţişti la Vatican, cel puţin o cruce îşi fac pe zi.

Cel mai romantic prânz posibil.

Prim plan, statuia lui Cezar. Plan secund, Columna lui Traian.

La buza Columnei.

Poza asta nu prindea lumina monitoarelor, dacă împăratul Vespasian nu se hotăra să ridice Colosseumul.

Colosseumul la interior.

O vitrină plină de bale. Bale de piţipoance.

După ce bălesc bine, au totuşi cu ce să se consoleze.

Piaţa Spania. Legiuni de turişti.

Muzeu sau centru comercial? Muzeu comercial!

O columnă. Nu a lu’ Traian.

Pantenonul din Roma.

Să te trezeşti dimineaţă, să vezi aşa ceva de pe terasa camerei de hotel şi să te mai întorci? Ne-a bătut gândul să rămânem la spălat vase sau la şters moşi la cur. Totuşi, poate doar la spălat vase.

Poza pe care o aşteptaţi cu sufletul la gură.

Biserica Trinita dei Monti, Piaţa Spaniei.

Mormântul lui Rafael.

Aşa ne-ar plăcea să arate TVdece mobilul.

Fontana di Trevi. Punct. (n-ai ce să mai zici)

Între patru ferestre.

Avem un câine. Ce facem cu el? Îl punem în vitrină să ademenească omuleţii înăuntru. Omuleţii au intrat! Bată-l soarele de câine!

Poze într-un post cu poze. Astea rămân…

Cu 17 ore înainte de plecare. Încă ne bântuia gândul să rămânem la spălat vase…

Spre mai mult sau mai puţin dulcea şi mai puţin sau mai mult frumoasa Românie.

Le mulţumim încă o dată celor de la BitDefender pentru deliciosul week-end macaronar!

- nu avem nici măcar o pistă de aeroport ca-n palmă. Erau nişte gropi pe pista aeroportului Henri Coandă de-ţi juca stomacul hora unirii

- mâncărurile pentru care devin celebre anumite naţii (de exemplu, italienii pentru pizza şi paste) ajung să fie preparate mult mai bine de altele. Nici măcar nu visează italienii la pizza pe care o pot face românii

- italienii mănâncă precum porcii de mult şi sunt slabi

- China are o populaţie de 1,3 miliarde locuitori. E oarecum firesc ca aceştia să-şi dorească să vadă mai mult decât propria ţară. Dacă, să zicem, 450 de milioane de chinezi se hotărăsc să plece în vacanţă, invadează toată Europa. Normal că sunt peste tot, cu aparatele lor performante de fotografiat, imortalizând absolut orice: “Wow! O balegă a unui cal din Roma! Repede, să-i facem o poză, până nu se răceşte!

- americanii sunt înfiorător de proşti. Mostre:

Grup de elevi americani în faţa Colosseumului. Profesoara/ghida îi întreabă: “Children, do you know how old is America?”

(pauză)

“Nobody knows how old is America?”

(pauză)

“Ok, if you don’t know, this building is older than America.”

Doi americani, în timp ce vizitau Colosseumul:

“They built this only for fighting? That’s stupid!”

Doi americani, în faţa mormântului lui Rafael:

“Can you imagine? There’s somebody down there!”

Încă una:

“Fontana di Trevi, such a nice waterfall”

După cum ziceam, sunt mai proşti decât prevede legea.

- sunt tone de italieni bătrâni, băşinoşi, bogaţi şi plini de impresii

- oriunde vom călători, eu şi Groparu ne vom chinui să vorbim limba ţării în care ne aflăm, pentru că, citez: “engleza se poate vorbi şi la Cluj”

Am mai învăţat că, în general, e fain să ai bani pentru vizitat locuri senzaţionale. Nu că noi am avea. Dar, în continuare, e fain!

Vom reveni cu poze!

Mergem să vedem italieni bătrâni, băşinoşi şi plini de impresii. Italieni tineri, bronzaţi şi plini de impresii. Copii italieni, inocenţi, drăgălaşi şi plini de impresii. Mai mergem să vedem piţipoance italiene. Ideea e că mergem să cucerim Roma! Sigur, ne vom întoarce, că doar nu v-om lăsa cu ochii-n soare. Sunt şanse destul de mari să ne invidiati. Nu-i problemă. Şi noi v-am invidia, dacă aţi fi în locul nostru.

Ne recitim pe luni. Domnul să vă aibă în pază!