Da, da, da, am adunat 500 de posturi. Să trecem peste.
În excursia la Roma am văzut o anomalie socială: o piţipoancă-şofer de autobus. Am rămas sideraţi. Fătuca aia, piţipoancă fiind, işi introducea zilnic trupşorul delicat într-un mijloc de transport în comun şi conducea lumea prin oraş. (bine, autobusele lor sunt de pe altă lume, în comparaţie cu ale noastre, da’ asta nu a redus din şoc). Băi, era cu acte în regulă: tinerică, bronzată, machiată strident, îmbrăcată ţipător, era şi operată estetic la nivelul moacei, după ochiul meu, şi, cu toate astea, conducea un autobus! (şi acum regret că n-am reuşit să-i fac o poză, da’ Floricăi îi era teamă că ne lasă-n drum, că, deh, nu era obiectiv turistic)
Se pare că imaginea respectivă m-a bântuit şi m-a făcut să reflectez la piţipoance cu meserii imposibile.
Mi-ar plăcea să văd o piţipoancă-miner. Mi-o şi imaginez cu o salopetă roz, căscuţă bleumarin şi cu nişte cizmuliţe albe, numai bune de coborât în mină. Ar fi prima piţipoancă ce moare de silicoză, cunoscută şi ca boala minerilor.
N-ar fi de ignorat nici o piţipoancă-vidanjor. Parfum! În fiecare zi, ar putea avea alt model pe hainele luate din piaţă.
O piţipoancă-sudor? Vis! Dacă vis, înseamnă că merge şi o piţipoancă-prelucrător prin aşchiere sau o piţipoancă-sculer-matriţer. Merge ca uns!
De departe însă, cea mai interesantă mi s-ar părea o piţipoancă-cioban. O simţiţi cum pute a slană/brânză/oi? O vedeţi cum înfulecă dintr-un blid de balmoş?
Acestea fiind spuse, postul 500 ia sfârşit.
PS: Într-o antiteză profundă cu subiectul derizoriu de mai sus, vă anunţ că joi, de la ora 21.00, în Irish & Music Pub Cluj-Napoca, se lansează trupa Maya. Avându-l pe Mishu Călian la voce, sunt sigur că va fi un proiect de succes. Mergeţi de ascultaţi muzică bună, nu piţipoance care rag în microfonul închis. (uite că am făcut, până la urmă, o legătură)
