Tomata îmi dă o leapşă care va demonstra că în spatele cuvintelor de pe acest blog se află un om, nu un roboţel, cum s-ar putea crede. Sper să-mi pot aduna amintirile, să încropesc ceva.
La 1, 2, 3… până pe la vreo 6 ani eram “minunea Sătmarului”. Cel puţin aşa îi plăcea bunicii mele să creadă. Toată lumea mă iubea, ţuca-m-aş de frumos şi deştept. Cu siguranţă, eram un copil ca oricare altul, numa’ că imaginea alor mei era distorsionată de faptul că, no, eram al lor. Nu se ştie dacă după vârsta de 7 ani am rămas o “minune”. Înclin să cred că nu.
La 7 ani eram cel mai mic din clasa întâi, gras şi cu ochelari. Da’ nu că mic, eram incredibil de mic. Colegii mei trebuiau să fie extrem de atenţi ca să nu se aşeze pe mine.
La 10 ani am mai crescut puţin, da’ nu mult.
La 14 ani eram cel mai bazat din clasă. Am fost primul şi, pentru multă vreme, singurul cu noul tip de buletin-cartelă. E foarte posibil să fi şi combinat ceva cu chestia asta, da’ nu-s sigur. Oricum, pe vremea aia, fetele cădeau în plasă mult mai uşor. Din nou, aşa cred.
Pe la 15-16 ani m-am apucat de dans sportiv (sună gay, da’ nu e, cel puţin aşa mi s-a părut atunci), pe care l-am practicat la modul profesionist până pe la 18 ani. A fost una dintre cele mai frumoase perioade ale vieţii mele, care m-a deschis, ca personalitate, şi în urma căreia am rămas cu cele mai strânse şi valoroase prietenii.
La 18 ani am primit un tort care reproducea până la cel mai mic detaliu un Ferrari (sunt fanul echipei de Formula 1). A fost un majorat de pomină, în timpul căruia trebuia să ies din local să fumez, pentru că ai mei încă nu ştiau şi erau pe acolo. Tot la 18 ani, am dat la Facultatea de Studii Europene şi Relaţii Internaţionale din cadrul UBB, unde am şi intrat. S-a dovedit a fi o labă de facultate cu un nume pompos, care nu m-a ajutat şi nu mă va ajuta la nimic. În timpul facultăţii am luat decizia de a rămâne la Cluj, pentru că mai multe oportunităţi.
La 22 de ani am realizat faptul că oportunităţile nu sunt chiar atât de multe dacă ai terminat o labă de facultate. M-am angajat ca merchandiser la o firmă de bere (îmi place să mă laud că am activat în industria berii). Apoi, brusc şi pe neaşteptate, am efectuat o reconversie profesională de 180 de grade şi am intrat în lumea fascinantă a advertising-ului, unde activez până în ziua de azi.
La 25 de ani am întâlnit-o pe Florica, iubirea vieţii mele, şi împreună lansăm tvdece.ro, un blog de suflet.
Acum, la 27 de ani, sunt bucuros. Mă bucur de viaţa pe care o am!
Cine vrea, poate s-o preia, că mi-e lene să mă gândesc cui s-o dau.