Se ştiu de mici. Acelaşi bloc, aceeaşi scară, aceeaşi pâine cu untură şi cu roşii. Aceleaşi veri petrecute la ţară, aceleaşi emoţii în prima zi de şcoală, aceiaşi fluturi în stomac la primul sărut, prima întâlnire, aceeaşi slăbiciune pentru femei. Ale lor sau ale altora.
Deloc surprinzător, aveau aceeaşi pasiune: cea pentru frumos. Fiecare pentru alt tip de frumos: Emanuel pentru designul vestimentar, iar Vincenţiu pentru hair styling. Amândoi au studiat la cele mai renumite şcoli de afară, s-au întors în ţară şi şi-au pus pe picioare un business, fiecare în domeniul lui. Au rămas aceiaşi curvari, schimbând femeile ca hârtia de budă.
Au stat, au aşteptat şi nimic. Afacerile mergeau cum nu se putea mai prost: Emanuel vindea maxim două creaţii pe lună, iar pentru Vincenţiu o zi cu o clientă era o zi bună. Dacă pe plan profesional lucrurile stăteau extrem de prost, pe cel personal era parfum: fiecare şi-a întâlnit femeia visurilor, cele care au reuşit să-i îmblânzească şi să-i vindece de curve, şi s-au căsătorit. Acasă, lapte şi miere, în afaceri, lapte de tată. Nu-şi puteau explica cum alţii au succes, iar ei, talente native şi şcoliţi afară, nu erau căutaţi de nimeni.
Într-o seară, stăteau de vorbă la un vin:
“Măi, Emanuele, oare de ce nu ne merg nouă afacerile? Mă frustrează să văd cum nonvalorile au succes, iar noi, plini de talent, suntem ignoraţi.”
“Şi eu mă tot gândesc şi nu reuşesc să înţeleg…”
“Auzi, crezi că jucăm în echipa bună?”, întrebă Emanuel timid.
În seara aia, s-au sărutat pentru prima dată, iar afacerile au început să meargă strună.
Ce ţi-e şi cu stereotipiile astea…