Posturi marcate ‘design interior’

Sutienul portocaliu şi cravata verde au prins viaţă!

Pe Raul îl cunoaştem de vreo doi ani de zile. Un om puternic, serios, oricând dispus să dea o mână de ajutor, prezenţa din umbră şi nu numai în multe din acţiunile făcute de Nebuloasa la Timişoara. Nu ne-a dat niciodată de bănuit. Tot timpul l-am crezut un om corect, care îşi vede de treaba lui. Niciodată nu am bănuit că, de fapt, stătea şi ne cocea ceva.

Concret, nu am crezut niciodată că sutienul portocaliu şi cravata verde, simbolurile noastre, care vă ajută pe voi să vă daţi seama din start cine a scris pe blog, vor prinde viaţă icon smile Sutienul portocaliu şi cravata verde au prins viaţă!

sutien cravata1 224x300 Sutienul portocaliu şi cravata verde au prins viaţă!

La SMS Cluj, însă, Raul şi Tiţa ne-au dat şah mat! icon smile Sutienul portocaliu şi cravata verde au prins viaţă!   Raul şi-a lansat un business dedicat personalizării interioarelor şi a ales să o facă într-o manieră creativă: au lansat “colecţia bloggerilor primăvară-vară 2012″. Concret, fiecare blogger cadorisit de Raul Meila Studio a primit ceva reprezentativ pentru el sau blogul lui. Noi am primit cravata verde şi sutienul portocaliu. Şi acum vine parte mişto: cele două sunt confecţionate chiar de Raul, din materiale rămase prin depozit! Cât de fain? Bonus, am primit şi două caricaturi cu noi, de care puteţi râde mai jos:

florica1 224x300 Sutienul portocaliu şi cravata verde au prins viaţă!

zicu1 224x300 Sutienul portocaliu şi cravata verde au prins viaţă!

Da, aşa se lansează, în anul Domnului 2011, o companie pe piaţă!

Deci, dacă aveţi nevoie de mobilă personalizată, de optimizarea spaţiului, design interior sau consultanţă în ceea ce priveşte alegerea mobilierului, dimensiunilor şi culorilor, ştiţi unde trebuie să mergeţi de acum. Cum e şi firesc, RMStudio are o pagină de facebook şi un cont de twitter.

Îi mulţumim încă o dată lui Raul pentru minunata surpriză şi #fieca business-ul să rupă fâşu’!

Cum să-ţi deschizi un local, cu investiţie minimă, în 2011

Găseşti o casă ponosită. Atât de ponosită, încât să-ţi fie ruşine de ea. Dacă n-ai bani s-o cumperi, o închiriezi. Cât poate fi chiria la o casă ruşinos de ponosită? Apoi, începi să “umbli” discret la ea, dar atât de discret, încât să nu se simtă: faci curat, dar finuţ, să păstrezi aspectul “autentic”, mai schimbi un geam, nu pe toate, mai repari un prag, nu pe toate, mai schimbi o uşă, nu pe toate, ba chiar mai scoţi din uşi, zugrăveşti pereţii pe jumătate, nu schimbi parchetul, intervii puţin la toaletă, dar nu mult, cât să nu provoace scârbă.

Apoi, începi s-o umpli: aduci scaune şi mese de la birtul care s-a închis în satul lu’ bunică-ta şi o convingi pe bunică să-ţi dea tot ce nu mai are nevoie prin casă: un radio stricat, un călcător mai bătrân decât ea, televizorul ăla alb-negru, care acum e depozit de mălai, nişte tablouri cu diferite aspecte din viaţa tumultoasă pe care au avut-o bunicii tăi etc. Le aduci pe toate şi le trânteşti neglijent-aranjat în casa ponosită, care acum e mai puţin ponosită, de când ai început s-o “modernizezi”, dar tot ponosită rămâne.

Transformi un dulap vechi într-un bar, luminezi obscur stabilimentul, cu veioze şi candelabre prăfuite, care funcţionează doar când vor ele, îl umpli de fum, ca să dai un aer boem, bagi în surdină o muzică sofisticată, de preferabil jazz, îţi faci un stoc minim de băuturi, angajezi 2-3 oameni (la cât ai “investit” până acum, îţi permiţi) şi poţi deschide liniştit: eşti fericitul patron al unui local VINTAGE!

Care e cel mai comunist accesoriu de design interior?

Am plecat de la PR Beta cu un bagaj informaţional consistent, dar am plecat şi cu o dilemă majoră (apropo de asta, am auzit recent definiţia plastică a unei dileme: cineva îţi bagă o aţă pe gură şi ţi-o scoate pe fund, la capătul de jos e legată o lamă, iar la cel de sus un căcat, cum scoţi aţa?). De vină pentru situaţia în care mă aflu sunt nişte băieţi din Oradea, în speţă Siropel, Fua şi Bogdan. Ei au fost cei care au generat cuvântul-cheie neoficial al conferinţei: linoleu. A fost o întreagă sesiune de comunicări pe tema asta, în paralel cu discuţiile serioase despre PR-ul 2.0, ceea ce a dus la un mix informaţional inedit: comunicare online şi design interior comunist.

Toate bune şi frumoase, până am avut o revelaţie: mi-am amintit de lambriuri! Şi aici a început disputa: din punctul meu de vedere, lambriurile sunt cele mai comuniste, orădenii o ţineau cu linoleul şi am continuat aşa până aproape ne-am luat la bătaie, noroc că ne-am dat seama că suntem fiinţe bipede raţionale şi n-are rost să ne certăm pe nimicuri, da’ era cât pe ce! Ne-am despărţit amiabil, este loc de bună ziua. Problema e că m-am întors acasă cu dilema asta pe suflet şi, credeţi-mă, nu mi-e uşor deloc. Mă trezesc noaptea şi mă întreb: oare care e? N-am poftă de mâncare, n-am chef de viaţă. Nu-mi rămâne decât să mă întorc la voi, cititorii, cei care nu m-aţi dezamăgit niciodată.

Linoleu

linoleu Care e cel mai comunist accesoriu de design interior?Sursă foto

Lambriuri

lambriuri Care e cel mai comunist accesoriu de design interior?Sursă foto

Deci?

Bideul. Adevăr sau provocare?

Un bideu. Anul de graţie 2010. Adevăr sau provocare? O analiză atentă asupra necesităţii acestuia în spaţiul dumneavoastră.

Zilele acestea, am aflat că un prieten de-al meu are în casa în care locuieşte cu nevasta, unde vin socri şi prietenii cu sufletul deschis şi inima curată şi unde, în general, nu te-ai aştepta să existe căcaturi… un bideu. Adică, dacă eu m-aş fi dus la el în budă, nu m-aş fi aşteptat niciodată, dar niciodată, să găsesc un asemenea obiect sanitar. Cumva, trebuie să ai un fetiş pentru bideuri. Nu mă lăsa să cred că te cunosc ca om şi să-mi faci una ca asta: să ai bideu! E ca şi cum nu mi-ai fi spus chestiile alea intime, pe care noi, ca şi prieteni, ar fi trebuit să ni le împărtăşim.

Omu’ nu îşi foloseşte bideul. E stricat. Ba mai mult, nici soţia nu şi l-a dorit. “Aşa a vrut arhitectul care ne-a proiectat toată casa. A zis că e neapărat să avem un bideu”.

Nu vreau să discutăm despre avantajele igienice ale bideului, atâta timp cât tu, în buda personală, ai unul. Să înţeleg că e greu cu duşul? Poate, zic poate, aş accepta varianta de bideu la job, acolo unde nu poţi să te speli. Da’ acasă? Cât de lene trebuie să îţi fie ca să ajungi să îţi injectezi, de bună voie, apă în fund, când ai putea face duş? Ca să nu zic că pentru băieţi e şi o formă mai moderată de gayism.

Cine şi de ce s-ar trezi într-o dimineaţă să zică: “Moaa, de abia aştept să îmi trag un jet în popou?”

O variantă plauzibilă e că designerii ăştia de interior suferă de “injectopopou”, o boală care îi determină să viseze, picteze şi implementeze bideuri.

Te-ai întrebat vreodată de ce…

… mai angajăm specialişti, când oricum facem cum ne taie căpăţâna?

Se spune că românul se pricepe la fotbal şi că excelează la capitolul politică.

Pe lângă aceste două domenii, românul se mai pricepe la. Dacă iei orice cetăţean random de pe stradă, cu siguranţă că ştie să prepare cele mai rafinate mâncăruri din lume, să producă cel mai sigur program antivirus, şi are o teorie excelentă (dacă nu chiar cea mai excelentă!) despre îngrijirea florilor în seră. Asta ca să nu mai vorbim de cât de buni designeri, marketeri, stylişti şi antreprenori online suntem.

Românu’ despre care vreau să vă povestesc şi-a construit de curând o casă. Şi-a angajat omul arhitect, care să îi pună pe foaie casa visurilor. Că aşa e românu’, dacă nu are în viaţa asta o casă şi o maşină, se simte emo. Viaţa noastră, a românilor de pretutindeni, se măsoară în verbul “a avea”.

Toate bune şi frumoasa, arhitectul a terminat schiţele, clientul a fost extaziat, muncitorii au început să producă minunea. Cum casa era aproape de final, arhitectul s-a dus în vizită, să îşi vadă opera materializată. Să-i pice faţa: casa nu mai avea scară interioară, pereţii care făceau legătura dintre baie şi bucătărie erau sparţi şi, în loc de parchetul special adus de la Paris, în living trona o kitschoasă marmură verzui-căcătoare.

Cu ochii ieşiţi din orbite, cu mustaţa tremurândă şi cu degetul îngheţat pe butonul de “Dial” al telefonului, arhitectul se uita total tâmpit la muncitori:

“Aşa o vrut domnu’, s-o răzgândit în ultima clipă…”

De ce…

Te-ai intrebat vreodata de ce…

… sunt pline fundurile de triburi?

Am cateodata impresia ca sunt inconjurat de oameni care tocmai au parasit o pestera si au coborat in civilizatie sa ne polueze. Ma intreb unde este pestera care i-a gazduit pe cei care poarta sosete albe la costum negru, cum arata pestera din care au iesit cefele groase, ce design interior avea pestera in care au trait proastele, cu impresii de mari doamne si cu o chifla in stomac, care pornesc la prima cheie. De obicei, una de BMW.

Extrapoland, cum pastele masii arata pestera din care au iesit fatucile care isi tatueaza un motiv tribal deasupra cacatoarei? Probabil arata ca o gaura de fund, pentru ca altfel nu imi explic apetenta pentru zona respectiva. Interesant e ca ele considera ca au facut o chestie de mare arta si rafinament, chiar daca mai sunt jdemii de esuate care au exact acelasi lucru. Sunt ca niste bucati de carne stricata ce au eticheta in acelasi loc. Nu e sexy, nu e unic. E un cacat ce nu va fi apreciat nici macar de cel care o va pompa din spate.

Scriu despre tatuaje, pentru ca am avut astazi ocazia sa cunosc niste oameni interesanti, proprietari ai unui salon de profil. Acestia mi-au intarit o perceptie: daca crezi ca te defineste ceva, la nivel de fibra a personalitatii, si iti place arta tatuajelor, tatueaza-te; daca vrei doar sa demonstrezi ca esti un bou care si-a colorat pielea… tatueaza-te si eu, impreuna cu restul lumii, ne vom bate madularul de tine. Ce nu au inteles unii este ca tatuajele sunt si ele o forma de arta, chiar daca sunt privite cu reticenta de o buna parte a societatii. E pana la urma o chestie de gust… si nu te poti caca in gusturile omului.

Din discutiile cu oamenii astia, mi-am dat seama ca aceasta forma de arta devine macabra in combinatie cu pielea romanului. Pe langa observatia personala, de la care am pornit acest post, ei mi-au adus doua argumente solide care m-au determinat sa trag aceasta concluzie: au avut nenumarate cereri de tatuare a siglei Puma; s-au trezit, intr-o zi, la salon cu o tipa care vroia sa scoata mai tare in evidenta un tatuaj pe care il avea. Avea o buca tatuata cu sigla Antena 1. Oare prindea Antena 1 in pestera?

De ce…