Îmi place să râd. Mult, tare, sănătos. Ori iniţiez eu glumele, ori mă delectez cu ale altora. În ambele situaţii, râd cu aceeaşi poftă.
Neplăcut e că, la viaţa mea, am acumulat o serie de poveşti, amintiri, bancuri, întâmplări, una mai hazlie ca cealaltă, şi care îmi revin în minte fix, dar fix atunci când nu ar trebui. Nu vorbim aici de râs stupid în autobuz sau pe stradă. Vorbim de chestii serioase. În sunet de tobe, permiteţi-mi să vă prezint top 3 cele mai penibile momente când am râs, deşi, Dumnezeu mi-e martor, mai bine mă înghiţea pământul.
Locul 3
La spital, când am vizitat o rudă grav bolnavă, internată la terapie intensă, loc în care nici musca nu zboară şi asistentele vorbesc şoptit. Colegul de salon al rudei mele era un bătrân atât de bătrân, încât nu-şi dădea seama că flatulează necontrolat. Mi-am amintit de un banc în care Bulă cânta la trombon. Am râs cu lacrimi, spre disperarea mamei mele, care, pentru moment, şi-ar fi dorit să nu mă cunoască.
Locul 2
La un interviu, acum câţiva ani, pe un post foarte bine plătit, într-o corporaţie. Cel care mă lua la întrebări, un domn între două vârste, îşi tot căuta motiv să cheme secretara, să vorbească cu secretara, să… mă rog, o plăcea omul. În timp ce eu îi povesteam despre indici de performanţă, omul încerca să pună mâna pe talia secretarei. Mi-am amintit de celebra vorbă “Get a room!”. Am izbucnit instant într-un râs isteric. Nu-mi amintesc dacă efectiv am zis cu voce tare ce am gândit. Cert e că nu am primit postul, dar, ah, ce bine mai râd şi acum când îmi amintesc.
Locul 1
Din păcate, e momentul să recunosc. Eram cu ei 
)