La firmele care au doar 10-20 de angajaţi, petrecerile se organizează, de obicei, spontan şi se traduc prin ieşiri la bere, iar cele tematice şi aniversările sunt intime şi casual. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, glumiţele de toate felurile sunt permise, iar atmosfera e super degajată. Poţi să bei până pici sub masă, fără să fii privit ca ultimul om, a doua zi. Poţi să mănânci toate prăjiturile, fără să te apostrofeze cineva. Că aşa-i în familie, fiecare se simte în elementul lui. A doua zi, munca se reia, fără ca nimeni să se simtă prost. Bine, jumătate de zi se râde pe seama celui care a picat sub masă sau a mâncat toată mâncarea, dar asta e altă discuţie. Tot ca în familie se rezolvă, pe faţă 
În companiile cu zeci sau chiar sute de angajaţi, oamenii nu se cunosc chiar toţi între ei, deci petrecerile de sărbători sau de ziua companiei sunt un bun prilej de socializare. Problema cea mai mare e să nu uiţi niciun moment că NU eşti printre prieteni. Nu poţi să fii şefa departamentului de PR şi să bei cot la cot cu oamenii de la distribuţie, să-ţi rupi ciorapii pe ringul de dans, să ţi se întindă machiajul ca la ultima alcoolică şi poate să-l şi plezneşti peste fund pe băiatul de la xerox. Bine, poţi, dar va fi cam ciudat când, la următoarea şedinţă a firmei, va trebui să te impui. Oamenii îşi vor aminti cum Gigel şi Marinel te-au cărat până la taxi, în timp ce cântai “În apa Iordanului botezându-seeeee…” De asemenea, dacă eşti marketing manager şi ai băut puţin mai mult, poate n-ar fi indicat să-i spui doamnei de la contabilitate, care tocmai a devenit bunică: “mamăăă, ce bună eşti!”. Poate n-ar fi.
Anul ăsta, am fost la câteva petreceri. Când oamenii află că e open bar, simt nevoia să-şi recupereze toţi banii pe care consideră ei că firma li-i datorează. E un fel de moment al răzbunării. Nasol e când, a doua zi, trebuie să dai ochii cu angajaţii. După ce au vomat pe tine. Şi tu pe ei.
