Posturi marcate ‘conflictul dintre generatii’

Primul semn de îmbătrânire

Îmi vine greu să mă mai duc în cluburi. Dacă nu se poate altfel, mă duc, da’ nu mă mai regăsesc deloc în genul ăsta de localuri. Nu mai suport înghesuiala, nu mai suport muzica asurzitoare, nu mai suport fiţele unor rupţi în cur, nu mai suport fătucile care se ard pe-un şniţel, nu mai suport cocalarii care n-au un şniţel să se ardă. A fost o perioadă când le digeram pe toate, dar a trecut. Sigur, asta nu înseamnă că am îmbătrânit, ci doar că am trecut la o altă etapă.

Am făcut puţină burtă. Aşa, cât să nu deranjeze din punct de vedere estetic. Mă mai încurcă, doar e un corp străin, dar, în principiu, m-am obişnuit cu ea. Mi-o mai mângâi, mi-o mai alint, ca orice bărbat. Când n-o s-o mai suport, o s-o dau jos, sunt convins de asta, că sunt prea tânăr să am burtă. Nu vreau să ajung să mi se spună: “las’, că e sexy să ai un pic de burtă.” E sexy pe dracu. E o scuză patetică pentru lene. Şi sunt prea tânăr să fiu un leneş patetic. Ia încearcă să dezvolţi o burtă de să nu-ţi mai vezi mătărânga şi să găseşti o făptură de sex feminin care s-o accepte, adică să-şi dorească o relaţie cu tine. Zugrav fiind.

Nu mai pun preţ atât de mare pe haine. Nu umblu ca de la ajutoare, îmi cumpăr câte ceva care chiar îmi place, da’ hainele nu mai reprezintă o prioritate. Nu sunt femeie, să am camioane de haine, nu sunt metrosexual, să am haine ca o femeie, nu sunt hipster, să am haine degeaba. Îmi place să mă îmbrac bine, când e cazul, mă mai admir în câte o oglindă, ca să-mi zgândăr latura feminină, dar nu-mi iau de la gură ca să fiu “la modă”. Poate fi considerat un semn de îmbătrânire, dar nu cred că e. Haina îl face pe om… să se creadă ce nu e.

N-am niciun fir alb. Cel puţin nu am descoperit încă. Da’ am început să mă uit după oameni chei pe stradă şi să mă îngrozească perspectiva de a cheli. Bunicul din partea tatălui a avut chelie, tatăl meu are început de chelie şi nici eu nu mă simt prea bine. N-am nimic cu oamenii chei, atâta vreme cât nu sunt unul de-al lor. Nu vreau ca Florica să-şi formeze obiceiul de a mă mângâia pe chelie. Pur şi simplu nu vreau şi voi face tot ce pot ca să evit asta. Nu mai bine mă mângâie pe burtă? Îmi place mai mult.

Nu sunt la curent cu ultimele trend-uri muzicale. Ascult ce pică, am nişte piese/artişti preferaţi, da’ nu fac din muzică un mod de viaţă. Recent, vecinul de sus a dat muzica destul de tare. Nu mai ştiu ce gen era şi nici nu contează. Primul meu imbold a fost să bat în ţeavă. Cred că ăsta e primul semn de îmbătrânire.

Taguri: , , ,
Postat in Zicu | 10 Comentarii »

Viaţa are prea multă răbdare cu unii

- Coborâţi la prima?, întreb eu cât se poate de calmă

- Da, sigur! Că nu avem ce face, numai să împingem bătrânii! Pic de respect nu mai au tinerii din ziua de azi! Ce te interesează pe tine unde cobor? N-o să vezi când cobor? Chiar atât de tare te grăbeşti? Pe mine m-au educat părinţii, am cei şapte ani de acasă. Şi m-au bătut. Ohoo, cât m-au bătut! Şi aşa am învăţat respectul pentru cei mai în vârstă, să nu ridic tonul, să nu fiu obraznic. Până la urmă, o să ajungeţi să ne aruncaţi din autobuz, că nu mai aveţi răbdare. Nu mai aveţi răbdare să priviţi cerul, să mirosiţi o floare, să ascultaţi o romanţă! Sunteţi nişte satanişti obraznici!

Şi toate astea pentru că m-am gândit să nu iau un taxi azi.

Taguri: ,
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 11 Comentarii »

Amintiri aruncate la gunoi

Ai noştri sunt o generaţie strângătoare. Despre părinţii alor noştri nici nu mai zic nimic, ei sunt pe sistemul: “chiar ai nevoie de chestia asta?” “apoi, bună a fi la ceva”. Casele în care am crescut sunt înţesate de câte una, câte alta, luate de pe la câte un ici sau colo. Sunt lucruri prin care ei au punctat diferitele locuri pe care le-au vizitat, la fel cum facem şi noi cu magneţii de frigider. Numai că lucrurile lor au ieşit din garanţia vremurilor în care trăim.

bibelouri Amintiri aruncate la gunoi

Uitaţi-vă puţin la vitrina de mai sus. Fiecare bibelou din ea are o poveste, fiecare poveste este asociată unui loc: Turcia, Rusia şi alte ţări “exotice” în care au ajuns ai noştri pe timpul comunismului. Sunt mărturii ale unei perioade care punea preţ pe un anumit tip de frumos, catalogat azi drept kitsch.

“Bunică, ce o să faci cu toate bibelourile astea?”

“Cum ce o să fac? O să ţi le las ţie şi la soră-ta!”

“Mie??? Să nici nu te gândeşti! O să sfârşească fie într-o cutie care va sta pe balcon, fie la gunoi!”

“La gunoi??? Şi eu am pus atâta suflet în ele…”

Nu mă văd cu aşa ceva în casă. Sunt sigur că nici voi. Casele minimaliste nu fac casă bună cu bibelourile “comuniste”. Şi aşa vom ajunge să aruncăm nişte amintiri la gunoi: “ce-o să ştie ei, după ce mor…” Amintirile lor au măcar o formă, ale noastre vor încăpea pe un memory stick de mărimea unui bob de mazăre.

Taguri: , , ,
Postat in Zicu | 14 Comentarii »

Cavalerii Ordinului Naftalinei

Fiecare zi e o provocare pentru aceşti vajnici luptători. Crescuţi cu spiritul proprietăţii, înzestraţi cu o forţă olfactivă de neconceput, trecuţi prin viaţă şi cu experienţa ei, duc adevărate cruciade pentru nişte teritorii ale căror posesori de drept se consideră. Nu se cunosc originile acestui ordin sacru şi nici numele fondatorilor săi, negura timpului ocupându-se de aceste aspecte. Pentru că de fiecare dată când nu se ştiu date/fapte exacte, neputinţa e pusă pe seama negurii timpului.

Ce se ştie însă e că nu oricine poate face parte din această grupare mistică. Trebuie să ai o vârstă considerabilă, trebuie să-ţi demonstrezi curajul în faţa hoardelor, trebuie să emani un miros puternic de naftalină şi, poate cel mai important, trebuie să nu-ţi pese de cei din jur. Trebuie să fii un special, cu alte cuvinte.

În fiecare dimineaţă, Cavalerii Ordinului Naftalinei îşi coboară cu greu organismele din pat, se împrospătează, se îmbărbătează/îmfemeiază şi pornesc la luptă. Sunt înzestraţi cu o voinţă de fier şi cu una dintre cele mai eficiente arme: plasa de rafie. Cruciada lor începe când pătrund în mijlocul de transport în comun. E momentul în care se transfigurează şi nu mai ţin cont de nimeni şi de nimic. Se aruncă curajoşi în luptă, lovind în toate părţile, călcând peste cadavre, pentru a cuceri teritoriul pentru care ordinul lor se luptă din timpuri imemoriale pierdute în negura timpului: scaunul din autobus.

Pentru mărire, pentru onoare, pentru dreptate, trăiască Ordinul Pensionarilor Agitaţi!

Taguri: , , ,
Postat in Zicu | 4 Comentarii »

Tutoriale

Cum să te cerţi cu un bătrân

1) Dacă ai chef să te cerţi cu un bătrân, alege-l bine. Nu iese o ceartă bună cu oricine

2) Studiază-l, să vezi dacă are timp să se certe. Până la urmă, şi timpul tău e preţios, chiar dacă vrei să ţi-l pierzi certându-te cu un bătrân

3) Fă o grosolănie care să-i stârnească bătrânismul, o grosolănei din categoria “tineretul din ziua de azi”

4) Pentru o reacţie pur bătrânească, va trebui să aştepţi ca mârlănia pe care ai făcut-o să dospească în el: se va combina cu mirosul de naftalină, va trece prin OTVismele adunate de-a lungul timpului şi va atinge perfecţiunea în zona ridurilor din jurul gurii

5) Lasă-l să se dezlănţuie

6) Bagă, sporadic, câte o replică de întreţinut cearta

7) În timp ce nu îl asculţi, observă-i reacţiile, trăirile, că doar de aia te-ai apucat

8)  Când te plictiseşti, întoarce-i-o finuţ: “bătrânii din ziua de azi”, şi i-ai dat şah-mat

9) Îţi vezi de viaţa ta

Cum să ai mai multă plapumă (tutorial pentru cupluri)

Pentru că niciodată nu e destulă plapumă.

1) Bagă două energizante şi o cafea. Va trebui să faci o noapte albă

2) Aşteaptă ca partenerul tău să adoarmă

3) Studiază-i bine mişcările din timpul somnului: pe ce parte se întoarce mai mult, ritmul în care dă din picioare, mişcările mâinilor în raport cu plapuma etc.

4) Repetă filajul câteva nopţi la rând, pentru a putea elabora o schemă

5) După ce ai schema, memoreaz-o! Pe baza ei, vei dezvolta propriile mişcări de contracarare

6) Repetă mişcările cu orice ocazie, trebuie să îţi intre în subconştient şi să devină automatisme

7) Tu ai toată plapuma şi partenerul doarme dezvelit

Cum să muşamalizezi o pată

1) Gândeşte-te la un amic, dintre cei ce te vor acompania la băut, pe care îl poţi denigra în ochii părinţilor/iubitei

2) Bea ca un porc

3) Simte-te liber şi dă la raţe pe propriile haine

4) Acasă, când vei auzi, şi crede-mă, vei auzi, cuvintele: “Porcule! Cum poţi să ajungi în halul în care să borăşti pe tine?”, vei da replica: “Da’ nu e a mea. E a lui Gigel. Nu s-a mai putut abţine şi a dat pe mine”

5) Tu scapi, Gigel habar n-are de ce părinţii/iubita nu mai vor să audă de el, toată lumea e fericită

6) E un tutorial imoral, da’ funcţionează

Taguri: , , ,
Postat in Zicu | 1 Comentariu »

“Lasă, dragă, dai şi la alţii!”

Să stabilim cât mai concret şi corect datele problemei. Dacă nu primeşti măcar o dată la câteva luni o plasă de rafie (din experienţa mea, există doar două culori: roşie şi albastră) plină cu mâncare părintească, eşti prea bătrân.

O plasă sănătoasă va conţine, în mod obligatoriu, următoarele alimente: şniţele, chiftele, salam, caşcaval, salată de boeuf sau vinete, niciodată ambele. Se ştie că, în oraşul în care locuieşti, nu există bunuri cum ar fi pâine sau hârtie igienică, deci plasa ta de rafie va fi delicat înfundată cu cele amintite plus alte mizilicuri: burete de vase, detergent şi, în cazuri excepţionale, sticle de ulei. Se cunosc şi cazuri în care aparţinătorii au trimis chiar o sticlă de Cola şi şerveţele umede. După cum ziceam, sunt chestii exclusiviste, care se găsesc doar în anumite locuri, cum ar fi oraşele în care trăiesc părinţii.

Fiecare caserolă va fi etichetată corespunzător conţinutului, fiecare borcan va avea scris cu marker-ul: “Dulceaţă de căpşuni de la bunica”, “Compot de piersici” sau “Zacuscă de la tanti Vio”.

Fiecare aparţinător va solicita aprobarea plozilor în procesul de împachetare: “Ţi-am pus de aia, de aia, de aia şi de aia. Să-ţi pun şi de aialaltă”. Dacă aparţinătorul nu poate obţine acordul vizual al plodului, îl va contacta telefonic pentru a-i enumera toate bunătăţile împachetate cu dragoste părintească. Odată pachetul primit, plodul, indiferent că are 18 sau 25 de ani, va trebui să contacteze aparţinătorul pentru comunicarea instrucţiunilor: ordinea în care trebuie mâncate lucrurile primite, spre a evita stricarea lor, condiţii de menţinere şi temperaturi optime pentru păstrare. Telefonul mai are rolul de a-i asigura pe aparţinători că plodul este  extrem de mulţumit de tot ce a primit.

Inevitabila ceartă cu aparţinătorii se produce după sărbătorile mari, când aceştia consideră că e de bon ton să pună jumătate de frigider copiilor. Principiul pe care se merge e: “lasă, că duci la serviciu, la colegi, aşa se face de marile sărbători”. Plasa de rafie capătă proporţii istorice, fiind nevoie de asistenţa taximetriştilor şi a vecinilor pentru a putea fi transportată în siguranţă. Se cunosc cazuri concrete în care plasa de rafie s-a transformat în două plase de rafie şi o pungă mai mică.

În loc de 10 şniţele, de Paşte şi Crăciun, răsar câte 30. În loc de 20 de chiftele, se împachetează pentru toţi oamenii pe care îi cunoşti. Chiar dacă toţi mâncăm de sărbători aceleaşi bucate, părinţii mizează pe pofta celor care ne cunosc de a îngurgita chiftelele noastre. Pe acelaşi principiu, eu ar trebui să gust din şniţelele prietenilor mei.

Dragi aparţinători, “Lasă, dragă, dai şi la alţii!” nu e viabil, pentru că şi “alţii” au mâncat exact aceeaşi mâncare de sărbători şi sunt scârbiţi de ea.

Taguri: , , ,
Postat in Florica lui Zicu din capatu' satului | 13 Comentarii »

Te-ai întrebat vreodată de ce…

… mamele insistă să achiziţioneze feciorilor din dotare obiecte de lenjerie, chiar dacă ei au deja păr la buletin?

Întrebarea asta ori e foarte lungă, ori e foarte bună. Cert e că are semnul întrebării la sfârşit şi mă roade.

Dacă aş vrea să dobândesc o super-putere, în momentul ăsta, mi-aş dori să îmi crească în mijlocul frunţii un al treilea ochi, care să fie capabil să vadă prin monitoare câţi dintre masculii care citesc aceste rânduri poartă lenjerie intimă cumpărată de mamele lor. Cum aş recunoaşte nişte chiloţi cumpăraţi de o mamă? Ucigător de facil. Cu lenjeria de la mama nu poţi să mergi niciodată la futut. Pătrăţelele, cerculeţele, nenumăratele forme şi culori dubioase te vor opri să îţi dai jos pantalonii. Vei rămâne cu încărcătura în pistol, iar ea va rămâne stupefiată (la cât de bunoacă se consideră, nu suportă gândul că cineva n-ar vrea să i-o tragă).

Ca în multe alte situaţii, părinţii nu vor să se obişnuiască cu gândul că progeniturile lor au crescut. E şi normal, pe undeva. Copii fiind, mama, în special, era centrul universului nostru. Orbitam în jurul ei ori de câte ori impotenţa noastră infantilă ne împingea spre câmpul ei gravitaţional: mama ne ducea la tuns, mama ne însoţea la zile de naştere, mama ne ridica de la grădiniţă, MAMA NE CUMPĂRA CHILOŢI, CIORAPI ŞI PIJAMALE.

După ce şi-au asumat, timp de foarte mulţi ani, rolul de centru de univers, mamelor le e foarte greu să renunţe la acest statut. Nu ne mai însoţesc la tuns? Nu-i bai, se răcoresc cumpărându-ne o pijama de bunic. Nu mai vin cu noi la zile de naştere? Nicio problema, ne cumpără nişte chiloţi “moartea pasiunii”. Le refuzăm sfaturile vestimentare? Una două ne trezim cu o pereche de şosete de spital.

Cu toate astea, cum să nu le iubeşti? Dragele de ele.

PS: Te pup, mami!!!

Taguri: , , , ,
Postat in Zicu | 7 Comentarii »

Nicio greutate nu-i usoara…

… la fel cum nicio boala nu-i sanatoasa.

Asa suna o vorba din popor. Si cine suntem noi sa contrazicem inteligenta populara, ce ne-a oferit, de-a lungul timpului, nenumarate vorbe de duh care au legitimat-o. Se pare ca inteligenta noastra se plimba dintr-o gura in alta.

Cu toate astea, am avut recent placerea sa gust dintr-o greutate “usoara”, cel putin asa mi-a descris-o o persoana care parea ca stie despre ce vorbeste. Concret, am fost nevoit sa scriu pe 1300 de scrisori, cu propria-mi mana!, “Cluj-Napoca”. Va dati seama cam ce inseamna asta pentru un om din generatia mea, obisnuit cu rezolvarea unor astfel de probleme printr-un click. Mi s-au inmuiat picioarele, ochii au inceput sa-mi pulseze si transpiram cu debit de Niagara. Trairile mele au fost surprinse de functionara de la posta, care s-a hotarat sa ma loveasca direct in moalele capului cu barosul realitatii: “O sa ai greutati mult mai mari ca asta in viata”. De dupa tejgheaua plina de praf, dintre mormanele de hartoage, acest Atlas modern a vorbit!

De fapt, Atlas din mitologie era par la ceas pe langa astia din ziua de azi. Toti au parcurs kilometri intregi de trasee initiatice, presarate din plin cu greutati “grele” si nimeni, absolut nimeni, nu a mai avut parte de o viata atat de grea ca a lor. Tristii astia se impart in doua categorii.

“Toata viata mi-a fost greu. Nu-ti doresc sa traiesti ce am trait eu”, plangaciosii, cu alte cuvinte. Isi plang de mila la fel cum plange o baba dupa o plasa de rafie. Se lamenteaza profund si nu rateaza nicio ocazie sa impartaseasca celor din jur episoade din existenta lor amara. Practic, sunt de neoprit. Chiar daca vad ca te afli intr-o situatie cat se poate de nasoala, cu siguranta vor gasi ei un moment, din viata lor, mult mai greu decat al tau: “Asta numesti tu greutate? Pai, sa vezi ce mi s-a intamplat mie…” Crestinilor, credeti-ma ca fiecare dintre noi a avut partea lui de mocirla, mai inchisa sau mai deschisa la culoare decat a voastra. Nu-ti zic de mocirla mea, scuteste-ma cu mizeria ta. Nu mai bine te duci tu si-ti gasesti un umar ambulant pe care sa te smiorcai? Nu stiu, zic.

“Hai sa iti explic eu despre greutatile vietii” sau apostolii. In categoria asta cred ca intra si distinsa doamna de la posta. Daca ma introduceam intr-o dezbatere cu dansa, cu siguranta imi tinea un monolog tragico-inaltator despre diferitele hopuri pe care le voi avea de sarit in viata. (intre timp, sistemul de autoconservare al creierului imi suprima brusc simtul auzului). Oamenii astia le-au trait si le-au vazut pe toate. De la inaltimea turnului lor de fildes, sau de plastic ieftin chinezesc, in functie de posibilitati, ne lumineaza pe noi, cei ce nu stim cum e cu viata asta. Nu ne ramane decat sa le multumim si sa speram ca viata va fi un pic mai blanda cu noi, cei care nu avem pretentii de predicatori. Daca nu, sa lasam totul pe seama sistemului de autoconservare al creierului.

Scriind acest articol, mi-am dat seama ca sufar de o “boala sanatoasa”. Am boala pe aceste doua tipologii.

Taguri: , , , , , ,
Postat in Zicu | Nu sunt comentarii »