Comunismul i-a obişnuit pe români cu statul la coadă. Se stătea la carne, se stătea la lapte, se stătea la orice. Foamea îi împingea pe oameni să-şi piardă ore preţioase din viaţă stând la un şir interminabil de alţi oameni. Ar fi interesant de aflat cât petrecea, în medie, la coadă un român pe vremea aia. Sau poate ar fi de speriat şi de aceea nu se chinuie nimeni să calculeze. Ar fi chiar trist să afli că ţi-ai petrecut nişte ani buni fâcând nimic altceva decât să stai într-un şir de oameni: să le miroşi transpiraţia, să le asculţi discuţiile plictisitoare, să-ţi vină să le dai în cap. De foame.
Fiecare venea şi îşi ocupa cuminte locul la coadă, mânat de zgomotul din stomac şi de dorinţa de a pune ceva pe masă familiei. Şi se stătea. Şi se discuta. Şi se legau relaţii. Românii duceau o viaţă paralelă – viaţa la coadă. Mulţi chiar înviau de foame la aceste cozi, treziţi de freamătul concetăţenilor, iar ăia care mureau de foame, mureau şi gata. Selecţia naturală comunistă. Fericiţi cei care au înviat de foame, căci a lor va fi Împărăţia Maţelor.
Azi se stă la altfel de cozi. Tot mânaţi de foame, dar şi cu creierele şi stomacurile spălate de globalizare, românii au trecut la cozile moderne – cozile la Sfântul Pui de Colonel şi la Sfântul Burger. Şi se stă. Şi se stă. Şi nu se discută, dar se STĂ. Perspectiva unor aripicante în sânge sau al unui burger de plastic îi determină pe români să întindă din nou cozile. Şiruri interminabile de oameni aşteptând izbăvirea culinară de la marile lanţuri de fast-food. Şi se stă. Nu se mai moare de foame, dar se moare de poftă, o moarte mult mai cruntă, în percepţia românului capitalist.
Chiar dacă sunt moderne, cozile de azi nu se deosebesc cu mult de cozile din trecut – acelaşi miros de transpiraţie.