Acum câţiva ani, o prietenă m-a rugat să mă duc la un magazin specializat şi să cumpăr nişte accesorii pentru chitara prietenului ei. Era cadoul de ziua lui. Pentru ca surpriza să fie maximă şi el să nu suspecteze nimic, a trebuit să accept această misiune specială şi, totodată, imposibilă, cel puţin pentru mine. Cunoştinţele mele în domeniu se rezumau la a observa dacă o chitară e mică sau mare, roşie sau neagră. Tocmai de aceea, pentru a evita o scenă stupidă, am primit instrucţiuni clare, scrise pe o hârtie.
Zis şi făcut. Înainte de a intra în magazin, m-am mai uitat încă o dată pe foaie şi am repetat ce doresc să cumpăr, din ce gamă şi ce dimensiuni exacte caut, urmând să precizez că nu vreau un anumit brand de accesorii, pentru că se strică repede. Practic, am recitat poezia, ca un copil cuminte. Doar nu era să mă fac de râs, chiar dacă eram paralelă cu domeniul. Totuşi, era imaginea mea de fată deşteaptă în joc.
Ca o versată în ale chitărilor, am intrat şi mi-am spus, cu o siguranţă ieşită din comun, poezia. Vânzătorul, un tip cam la 30 de ani, tatuat şi îmbrăcat corespunzător, de rocker, şi-a aruncat pletele pe spate, ochii i s-au umezit şi, crezând că a întâlnit o rockeriţă adevărată, care ştie “meserie”, şi-a muşcat buza de jos şi mi-a spus:
- Mi-a venit o chitară nouă, brandul FDSFDSFGFSDAV. Dacă vrei să o vezi, e în spate… (uitându-se provocator şi cu subînţeles la mine).
M-am uitat o dată la el. M-am mai uitat o dată, ca să mă adun, şi i-am răspuns:
- Auzi, dragă, eu habar n-am ce cumpăr aici sau ce chitară nouă ai primit tu. Nici nu mă pricep, nici nu mă interesează şi mai sunt şi afoană. Aşadar, dacă nu ai în spate un căţel cu care să mă joc, nu vreau să văd nimic!
Cred că a făcut cea mai rapidă vânzare din viaţa lui.
Pentru a scăpa de presiune, ne dăm cadourile de Crăciun şi din 1 decembrie. Sau alea de zilele noastre cu mult înainte.
