… de fiecare dată când sunt nevoit să lansez, nonşalant, o minciună. Nu sunt eu cel mai pur dintre pământeni. Când e cazul, scot minciunile din mine ca un tonomat. Şi tu o faci! Aş vrea să-l aud pe ăla care zice: “Eu nu am minţit niciodată!” I-aş aduce o oglindă, l-aş întreba dacă se mai poate privi în ea şi dacă mi-ar spune că da, i-aş da-o de cap. Cu toate astea, nu pot să ignor sentimentul de mizerie interioară pe care un neadevăr îl lasă în urmă. Este însă o mizerie “digerabilă”, pentru că tare bine pică uneori un “n-am putu să ajung la timp, a fost trafic”, un “m-ai sunat? nu mi-a apărut niciun apel pierdut” sau un “faină petrecere ai organizat, m-am distrat de minune!”
… când îmi intră chiloţii în fund.
… când dezamăgesc pe cineva drag. Asta e o mizerie care nu iese cu niciun detergent sufletesc. E genul de mizerie care se imprimă adânc şi te bântuie o vreme, acutizându-se de fiecare dată când te întâlneşti cu persoana respectivă. Trece, până la urmă. Nu poţi s-o dai în bară atât de rău, încât cineva drag să nu poată trece peste.
… atunci când alţii sunt murdari. La propriu sau la figurat. La propriu, când o masă de oameni pute, simt cum putoarea lor îmi invadează trupul. Nasul e una, da’ eu simt cum mirosul lor se personifică şi devine cineva pe care mi-aş dori, cu toată fiinţa, să-l trimit la podea: “Spălaţi-vă dracului!”. La figurat, mizeria umană e atunci când un om pute moral mai tare decât un căcat fizic. Punct.
… când mă scobesc în nas şi cineva mă surprinde.
… când simt că nu pot ajuta pe cineva care chiar are nevoie. Îmi place să ajut oamenii. E un hobby de-al meu. Îmi place atât de mult, încât, deseori, sunt etichetat drept “prost de bun”. Nu mă deranjează. Îmi place să cred că şi eu, la nevoie, voi avea pe cine să mă bazez. Dacă nu, nu. Sunt însă situaţii când ajutorul ăsta chiar nu ţine de puterile mele. Şi atunci, simt o ţâră de mizerie. Repet, cineva care chiar are nevoie. Mă piş cu boltă pe plângăcioşi şi pe victimizaţi.
Da’ cel mai murdar mă simt când îmi aplic o mască de faţă din argilă.