Ştiţi vorba aia: “Te-o aruncat în sus de trei ori şi te-o prins numa’ de două?”. No, ştiu eu pe cineva care o păţit-o, ba chiar o păţit şi mai multe, de mă mir că a ajuns un om în toată regula.
O familie de români obişnuită avea să primească o veste minunată. La trei ani de la naşterea băiatului, urma să vină pe lume şi o fetiţă. Pe sistemul: “Să facem doi, să nu se plictisească singur”. Zis şi făcut, minunăţia de fată a făcut ochi. Sănătoasă, plângăcioasă, căcăcioasă, mânc-o mama. După o săptămână petrecută în spital, noua vedetă a familiei a fost adusă acasă. A fost depozitată pe o păturică, pe patul din sufragerie. Bineînţeles că bucăţica de carne urlătoare a stârnit interesul fratelui mai mare. Ajuns lângă pat, mic fiind, cam cât e un copil la vârsta de trei ani, numa’ că mai mic, acesta a realizat că nu ajunge să o vadă. Nimic mai simplu. A tras de păturică până când minunea familiei a aterizat, cu căpşorul moale, direct pe parchet. Isterie în familie!!! Apoi, calm.
După ce a mai adunat ceva experienţă de viaţă, pe la un an aşa, micuţa a trebuit să treacă peste încă o experienţă zguduitoare. De data asta, protagonistul este nimeni altul decât tatăl ei. S-a gândit el: “Ce fain ar fi să mă joc cu copilul ăsta nou şi să-l arunc un pic în sus”. Gândit şi făcut. Numa’ că, la una dintre aruncări, tatălui i-a fost distrasă atenţia, şi fetiţa a căzut, de la nivelul tavanului, cu căpşorul mai tare, da’ tot moale, direct pe parchetul gol şi nemilos.
Acest ultim eveniment a sădit îngrijorare în rândul familiei, deoarece micuţa a circulat doar în patru labe, până la vârsta de doi ani, şi a început să vorbească doar pe la trei.
După ce familia şi-a dat seama că e sănătoasă, a venit rândul fratelui mai mare să-şi lase, din nou, amprenta asupra existenţei bietei fiinţe. Pe la vârsta de 6 ani, a izbit-o atât de tare cu capul de colţul mesei, încât a crezut că rămâne fără soră. Câteva, multe, copci şi minunea familiei era ca nouă.
Azi, vă anunţ că e în regulă şi că sunt mândru de ea.