“Ce bine-mi mergea la magazin. Eram chiar lângă raionul de articole pentru grădină. Împreună cu scaunele de plastic, bârfeam toată ziua balansoarele cu umbreluţă. Ziceţi şi voi, cât de penibil e să fii balansoar şi să ai o umbreluţă. Io unul mi-aş da foc, dacă aş fi aşa ceva. În fine, duceam o viaţă boemă. Până într-o zi, când o bilă umană a luat decizia de a mă achiziţiona. Spun bilă umană, pentru că eram absolut convins că îşi va tăia o halcă din burdihan şi o va întinde la prăjit pe mine. Oarecum logic, bila m-a achiziţionat cu scopul: “Muiere, trezşte copiii, trage ceva pă tine, merem la un grătar!”
În regulă, mi-am zis. Până la urmă, menirea mea e să le umplu burţile la fraieri. Da’ nu m-am gândit niciodată că din minunăţia ce eram, mă voi transforma într-o târfă încinsă. Orice suport, să mă încarce cu cele mai slinoase cărnuri, să mă frece cu cea mai ordinară slănină, să-mi terfelească demnitatea cu cel mai ieftin cârnaţ. Le suport ieşirile grobiene, le suport limbajul de mahala, le suport prietenii de familie crescuţi pe la parastase. Înghit chiar şi ideea depozitării în beciul blocului. Tot! Până la manele… Mori, bilă de grăsime manelistă!
La magazin, măcar ascultam un radio decent. Ah, ce vremuri!”
Related posts: