Orice bărbat ştie care e cel mai mare defect al berii. Orice bărbat încearcă să amâne cât mai mult momentul mersului la toaletă, când e la o bere în oraş. Pentru că, odată ce te-ai dus prima dată, nu mai e cale de întoarcere: îţi petreci timpul între masă şi budă. Cel puţin aşa e la mine. Poate am eu vezică mai mică.
Întrebarea e: cât poţi să ţii?
Înainte de a ieşi dimineaţa din casă, nu uita să tragi pe nas o “liniuţă” de orgoliu. Te vei simţi mai tu. Iar ceilalţi te vor simţi mai distant. Atenţie, însă! Orgoliul e un drog periculos, ce creează dependenţă foarte rapid! Cu toţii prizăm orgoliu, important e să ştii când să te opreşti.
E nasol să fii dependent de aroganţă. Odată ce te-ai lăsat prins în mrejele acestui drog, scapi doar dacă ajungi într-o clinică specializată. Nasol, n-am auzit de clinici care să vindece aroganţa. Am auzit doar de oameni care nu şi-au revenit niciodată.
Un om a fost adus în stare gravă la spital, după ce a luat o supradoză de nesimţire. După ce s-a trezit din comă, i-a făcut nesimţiţi pe medici că nu s-au mişcat mai repede să-l vindece şi a pierdut timpul în spital. Nesimţirea e ca heroina.
Aş vrea să mă duc la o întâlnire a “Asociaţiei Dependenţilor de Prostie Anonimi”. Să stau cuminte în public şi să ascult poveştile. Vă daţi seama că nu poate exista ceva mai tare? “Bună, mă numesc Gigel şi n-am mai luat prostie de câteva săptămâni. Încep să mă simt mai bine…” Mă şi umflă râsul.
Oare cum o fi să te injectezi cu invidie? Mă gândesc că bine, dacă o fac atât de mulţi. Pe de altă parte, îmi imaginez cât de nasol trebuie să fie să ajungi să vinzi de prin casă, că ai intrat în sevraj şi trebuie să iei neapărat o doză de invidie. N-aş vrea să trec prin aşa ceva.
Şi când te gândeşti câţi oameni sunt dependenţi de nepăsare…
Ştiţi clişeul ăla obosit: “Să-mi spui când ai ore de condus prin oraş, să ştiu să nu ies”? Dacă l-am transpune în lumea blogging-ului, ar suna cam aşa: “Să-mi spui când ieşi în oraş, să nu ies şi eu, că nu vreau să devin subiect!”
Să vă explic. Discuţie pe mess cu Florica:
“No, ai ceva subiect pentru blog?”
“Nu, că făceam mâncare…”
“E bine şi asta, dar eşti o femeie modernă, cu preocupări moderne. Deci ce scrii?”
“Ies în oraş pe la 3, sigur vin cu ceva înapoi!”
Suntem bloggeri. Suntem peste tot. Iar tu s-ar putea să fii următorul nostru subiect! Beware! Muhahaha!
Am reuşit să citesc stufosul document. Da, în forma asta, încalcă grav libera exprimare şi dreptul la viaţă privată, iar adoptarea acestei legi ne-ar aduce un nou internet: mai închis, mai poliţienesc, mai rigid. Trecem peste faptul că România a semnat în secret această mizerie, fără ca poate guvernanţii români să fi ştiut ce semnează. Chiar nu m-ar mira să fi fost aşa, ştiind ce oameni ne conduc.
Pe de altă parte, lucrând în advertising, o industrie în care, de ce să ne ascundem, se fură idei şi activând în online, o industrie în care se fură conţinut, cred că proprietatea intelectuală trebuie reglementată clar. Nu în forma asta, dar trebuie. Altfel, degeaba ne chinuim să generăm conţinut original, dacă orice pulete ne poate copia munca şi să şi-o asume.
Citez din document:
“(7) Pentru a proteja informațiile privind regimul drepturilor în format electronic1, fiecare parte prevede protecție juridică corespunzătoare și sancțiuni juridice eficace împotriva oricărei persoane care săvârșește una din următoarele fapte cu știință și fără autorizație sau, în cazul sancțiunilor civile, având motive întemeiate de a crede că această faptă va determina, va permite, va facilita sau va disimula o încălcare a unui drept de autor sau a unor drepturi conexe:
(a) eliminarea sau modificarea oricărei informații privind regimul drepturilor în
format electronic;
(b) distribuirea, importul în vederea distribuirii, radiodifuzarea sau televizarea, comunicarea către public sau punerea la dispoziția publicului a unor opere, interpretări, execuții sau fonograme, știind că informațiile privind regimul drepturilor în format electronic au fost eliminate sau modificate fără autorizație.”
Ce ziceţi? Dacă va şti că riscă amenzi usturătoare (pedeapsa cu închisoarea mi se pare prea mult), un ciorditor de conţinut se va gândi de două ori înainte să fure un articol şi să şi-l însuşească. Aşa am ajunge să avem un online mai curat. Tot aşa, poate unui ziar nu-i va mai arde să nu precizeze sursa (CU LINK!) informaţiei de pe un blog, dacă ar fi pe bază de nişte amenzi care l-ar putea duce la faliment. La fel şi în cazul televiziunilor. Sau al radiourilor. Credeţi că Buzdugan şi Morar ar mai ciordi ca nişte jegoşi de pe bloguri? Sunt convins că nu. Aşa am ajunge să avem un online mai credibil şi vizibil.
Repet, ar fi grav ca ACTA să se adopte în forma actuală. Dar şi noi, creatorii de conţinut original, ar trebui să fim protejaţi, că nu muncim ca să fim furaţi. Nemţii sunt atât de corecţi pentru că au amenzi usturătoare pentru orice ţi-ar putea trece prin minte. Românii sunt nişte jegoşi pentru că ştiu că nu păţesc nimic. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să fim nemţi!
Vecinul cu bormaşină a devenit un fel de erou urban. L-am putea chiar numi super-erou, la determinarea cu care luptă împotriva pereţilor nemiloşi. S-a scris despre el mai mult decât s-a scris despre proteste sau despre ACTA, fie că vorbim de articole, tweet-uri sau statusuri de facebook. Şi eu l-am pomenit o dată. Sau de două ori. Nu vă speriaţi, n-o mai fac, că deja subiectul e derizoriu.
O să vă spun, însă, după cum bine v-aţi dat seama şi din titlu, doar de aia aţi dat click să citiţi, că nu e superlativul în materie de zgomot la bloc. Există ceva care-l bate la decibelii goi. Ceva care te aruncă din pat, mai ceva ca un caporal pervers în armată. E ceasul deşteptător făurit în adâncurile Mordorului. E ceva care se întâmplă destul de rar, ca sincronizare, dar şi când se întâmplă… Tot timpul se întâmplă în weekend, c-aşa-i la bloc.
E vorba de patru vecine care se apucă de bătut şniţele dimineaţa: cea de sus, cea de jos, cea din stânga şi cea din dreapta apartamentului tău. Deodată.
S-a întâmplat azi dimineaţă. La 9:00. Ironic, chiar dacă era să puşc de nervi, acum mi-e poftă de şniţele. Se numeşte branding acustic.
Nu ştiu dacă aţi realizat, dar în jurul nostru se întâmplă lucruri ciudate. Foarte ciudate. Cele mai ciudate! Sunt convins că nu doar mie mi se întâmplă şi sunt la fel de convins că nu e vorba de fenomene paranormale. Şi totuşi, dispar şi apar lucruri, fără vreo explicaţie logică. Asta până m-am gândit mai bine şi mi-am dat seama că nu poate fi vorba decât de nişte mici trolli, a căror singură plăcere e să ne facă viaţa un calvar. Altfel, nu-mi explic ce se întâmplă în jurul meu.
Şi am identificat mai multe tipuri:
Spiriduşul şosetelor (Desperecheatus nocturnus) – fiinţă vicleană, care iese la vânat pe timp de noapte şi se hrăneşte cu plăcerea de a desperechea şosete. Este agil, acţionează cu sânge rece, fără să lase vreo urmă. Afli că te-a vizitat doar în momentul în care cobori sfinţi pentru că nu găseşti perechea. Este printre cei mai perverşi şi încă nu s-au găsit soluţii pentru a-l anihila.
Spiriduşul telecomenzii (Dispărutus sin urmus) – fratele mai mic al spiriduşului şosetelor, îşi face simţită prezenţa când ţi-e lumea mai dragă: când ai găsit poziţia perfectă de stat în pat şi vrei să butonezi telecomanda. Ia-o de unde nu-i! Şi dă-i, şi caută, şi caută, şi enervează-te. O ascunde atât de bine, încât au fost cazuri în care nu s-a mai găsit niciodată, fiind nevoie de o nouă telecomandă, ceea ce nu-i neapărat o bucurie. De cele mai multe ori, însă, o găseşti, după ce ţi-ai pierdut poziţia perfectă şi nu mai ai chef de nimic.
Spiriduşul cheilor (Maestrum ascundum) – e poate cea mai enervantă specie de spiriduşi, efectele acţiunii lui fiind dezastruoase: stări de şoc, căderi psihice, depresii etc. Nimic nu-l satisface mai mult decât să te privească în timp ce îţi cauţi cheile. Şi, pe măsură ce priveşte cât mai mulţi oameni, aptitudinile lui se dezvoltă, transformându-se în ascunzătorul perfect. Nimeni nu ar trebui să aibă de-a face cu el!
Ar mai fi de menţionat spiriduşul vaselor (turnus chiuvetum), care are plăcerea bolnavă de a ridica un turn de vase în chiuvetă, spiriduşul hainelor (dulapum haoticum), care, cu o perversitate asemănătoare spiriduşului şosetelor, intervine fix atunci cănd cauţi un anumit articol vestimentar şi-l ascunde şi spiriduşul brichetelor (focus enervatum crizatum), pe care doar îl pomenesc, că m-am enervat instant doar când i-am scris numele.
Credeţi în spiriduşi! Există şi sunt printre noi!
Text publicat şi în CLUJ24FUN.
Prietenii de la Best Western Plus Fusion Hotel Cluj-Napoca au fost amabili, ca de obicei, şi ne-au găzduit la filmări. Le mulţumim!
De câte ori nu ai simţit că un prieten pute şi ţi-a fost ruşine să-i spui?
De câte ori n-ai văzut un muc rătăcit pe la nasul cuiva şi ţi-a fost jenă să-l atenţionezi?
De câte ori n-ai observat că cineva e murdar în urechi, dar nu ţi-ai găsit cuvintele?
De câte ori nu te-a scârbit că cineva are păr la subraţ, dar ai tăcut, că nu se cade să-i spui?
De câte ori n-ai văzut că părul din nasul cuiva a ieşit la joacă şi n-ai fost în stare să scoţi un cuvânt?
Nu pentru toate există o soluţie, dar pentru ultima situaţie, DA! E greu de imaginat, dar, doamnelor şi domnilor… mă scuzaţi, îmi găsesc greu cuvintele… există un site prin intermediul căruia poţi anunţa pe cineva că i se vede părul din nas! Repet, poate nu s-a înţeles: există un SITE prin intermediul căruia poţi anunţa pe cineva că i se vede părul din nas!
Completezi un formular (şi ce formular!), persoana respectivă primeşte un email şi speri că problema se va rezolva. Site-ul e, deşi încă mă minunez pe ce le poate făta mintea unora, AICI. Nu, nu l-am încercat, că n-a fost cazul, dar dacă se va ivi ocazia…
Pentru că unele lucruri pur şi simplu nu se pot spune, ar trebui să existe câte un site de genul ăsta pentru toate situaţiile pe care le-am expus la începutul articolului. Şi chiar pentru alea pe care nu le-am!
May God have mercy on our souls.
În fiecare an, în perioada asta, clienţii pregătesc campaniile de Valentine’s Day. Majoritatea proiectelor care intră în agenţie, sunt pe bază de iubire. De aproape 5 ani, de când sunt în domeniu, în perioada asta, lucrez la texte pufoase, inimioare, cupidoni, dragoste şi diabet. În fiecare an. De CINCI ani.
În fiecare an, în perioada asta, simt cum încep să-mi crească sânii, uneori parcă simt că-mi mijeşte şi un vagin, de la atâtea dulcegării. Dacă nu mă retrag într-un colţ, să-mi refac masculinitatea, făcând ceva masculin, gen să râgâi un minut fără oprire, risc să mă transform într-o femeie.
True story.
