Când lucram în presă, făceam o rubrică săptămânală în cadrul cărei intervievam politicieni clujeni pe subiecte diverse.
La un moment dat, a venit vremea să-l sun pe un senator clujean care se ştia că nu prea răspunde la mobil. Pentru că ştiam că dacă nu-mi fac materialul, va ieşi scandal, m-am gândit să încerc să-l sun de pe fix, pe principiul “poate vede prefix de Cluj şi i se face milă la om”.
Colegii de redacţie râdeau, iar redactorul şef se uita la mine cu privirea şefului care ştia că urmează să-şi pună reporterul să meargă pe teren şi să nu revină decât atunci când are subiect. Şi, pe vremea aia, nu ştiam de bugetare care cumpără roşii, că terminam treaba mai repede
Nu ştiu dacă aţi fost vreodată într-o redacţie de ziar, dar comparaţia cea mai potrivită e grădina zoologică. Un coleg urla la mobil, altul dansa cu cafetiera, altul râdea de nu ştiu ce banc, iar redactorul tasta ca apucatul.
În toată hărmălaia aia, de nu se auzea om cu persoană, eu voiam să-mi împărtăşesc gândurile cu o colegă. Formez numărul şi încep să-i zbier:
- Tu, crezi că răspunde ăsta?
- Răspunde pe dracu’! Nu ştii că-l doare-n cur? De când e la Bucureşti, nu-l mai interesează Clujul!
- Alo?
- Hai, tu, că nu poate fi aşa nesimţit! Poate am noroc, dă-l naibii! Vede prefixul, poate crede că e menajera de la apartamentul amantei. Hahaha…
- Alooo?
- Du-te, tu, hahaha… nu răspunde ăla, închide!
- Alooo, domnişoară??? Mă auziţi???
- Taci, tu, un pic, că nu ştiu ce se aude…
- Sună sau ce?
- Alooo, domnişoară, m-aţi sunat!!!
- Alo? Mă auziţi?!
- Da, domnişoară, vă aud!!!
- Din păcate, şi eu, domnu’ senator…