Arhiva pentru Februarie, 2012

Bărbaţii şi gusturile femeilor

Niciodată, dar absolut niciodată când mergi cu ea la shopping de ţoale, să nu încerci să o consiliezi. Pentru că se va întâmpla aşa:

- Asta?

- E de mamă!

- Asta?

- E de nănaşă la menopauză!

- Asta?

- E de nuntă în Băicoi!

- Asta?

- E de botez la căminul cultural!

- Asta?

- E de mers la biserică!

- Asta?

- E de piţipoancă la pubertate!

- Asta?

- E de contabilă la pensie!

- Asta?

- E de directoare de bibliotecă!

- Asta?

- E de studentă la teatru!

- Asta?

- E de gospodină de cartier!

- Asta?

- E de femeie întreţinută de un instalator!

- Asta? Sau, de fapt, ştii ce? Eu mă duc la un suc!

Buton special pentru popor

Zilele astea, căutam ceva pe internet. Dar nu aşa, cu un simplu search, căutam cu disperare informaţii despre un subiect. Când le-am găsit, mi-au dat lacrimile. Pentru un om fără limbaj de specialitate, e foarte greu să pricepi ce vor să comunice oamenii ăia pe site-ul instituţiei sau al companiei.

Nu ar fi mai simplu să fie un buton pe site – Tradu în limbaj popular – care să, evident, traducă băbeşte, pe înţelesul nostru, al oamenilor de rând, ce trebuie să facem, cum să facem şi ce obţinem în mod clar dacă îndeplinim paşii specificaţi?

De exemplu, să intru pe un site, să apăs butonul de traducere şi să apară scris negru pe alb: “Salut, utilizatorule! No, fii atent! Ce cauţi tu e cum să îţi treci casa pe numele tău. Oamenii de la instituţia asta îi zic transfer de proprietate.” Simplu, nu? L-aş introduce obligatoriu la toate instituţiile şi companiile care au un limbaj mult prea specializat/sofisticat pentru publicul larg, ca să nu zic de lemn.

Sincer, cred că ar scuti şi oamenii de la diferite instituţii publice de mii de telefoane, sesizări şi prezentări ad hoc la biroul lor, cu hârtii şi pumni ridicaţi.

Pe bune acum, implementaţi butonul pentru popor, ca să pricepem ce vreţi de la noi, nu mă faceţi să fac o petiţie online, că nu răspund de mine!

Cum se bea în Ardeal

Aşa celebrăm noi, ardelenii, fiecare pahar. Sau, hai, nu chiar fiecare, doar alea care contează:

E o poezie beată pe care am învăţat-o de la un prieten şi am dat-o mai departe, să se bucure şi alţi prieteni ai paharului de ea. Cu timpul, a devenit sfântă!

via

Cum erau să moară orăşenii la munte

Când am primit invitaţia de a merge la munte, era o mică precizare în mail că o să avem puţin de urcat, nu mai mult de o jumătate de oră.

Ce ne-am gândit noi, orăşenii? Că vom urca lejer, pe un drum drept, prin puţină zăpadă.

Ce s-a întâmplat, de fapt? A venit un domn cu o sanie trasă de cai, care ne-a dus bagajele până sus la cabană.

Ce ne-am gândit noi, orăşenii? Mvai, ce gazde de treabă, nu ne lasă să punem mâna pe nimic!

drumul greu 300x225 Cum erau să moară orăşenii la munteSursă foto: Eugen

Acesta era drumul pe care noi, orăşenii, a trebuit să-l urcăm. Pe măsură ce urcai, devenea şi mai abrupt. Pentru că suntem nişte orăşeni cu obiceiuri sănătoase, eu şi doamna lui Gabi am decis să facem pe eroinele şi am pornit-o pe jos. După 10 minute de urcat şi 10 căzături mai târziu, Gabi a crezut că moare, Zicu blestema tot ce prindea, iar eu cu doamna Gaben ne-am dat bătute şi ne-am cocoţat în sania cu bagajele. Alte 10 minute mai târziu, doamna Gaben a căzut din sanie, iar eu am căzut pe capul ei. În loc să mă ridic să văd dacă e ok, eu strigam “Tuuu, am picat pe capul tău!” şi râdeam ca două apucate, în timp ce căruţaşul ne privea cu privirea de “jizaaas, orăşeni!”.

Peste încă 10 minute, am vrut să ne întoarcem. Pur şi simplu credeam că, dacă mergem mai departe, murim. Atunci a fost momentul când fiul gazdei ne-a anunţat că el face drumul în 10 minute, de mai multe ori pe zi, dacă e necesar. Puţină ruşine nu strică nici unui orăşean. Am strâns din dinţi şi am ajuns, într-un final apoteotic, sus.

A doua zi, gazdele s-au comportat atât de frumos, încât orăşeanca a vrut să ajute.

alian da la lopta gaben1 300x199 Cum erau să moară orăşenii la munteSursă foto: Gaben

Orăşeanca a avut febră musculară icon smile Cum erau să moară orăşenii la munte

Oamenii de la cabană lucrează mult, respiră aer curat (am văzut stelele în fiecare seară!) şi mănâncă doar lucruri făcute de ei. Ceva de genul:

gaben.ro  224x300 Cum erau să moară orăşenii la munte

Pentru mine, oamenii pe care i-am întâlnit sunt etalonul pentru o viaţă simplă şi sănătoasă. Uitaţi ce bine dispusă am ajuns la cabană:

alina a ajuns la cabana gaben 300x199 Cum erau să moară orăşenii la munte

Glumesc, evident. Când am ajuns în vârf de munte, tot grupul nostru era leşinat, transpirat şi, în general, pe punctul de a ceda psihic. Asta e doar o poză de final icon smile Cum erau să moară orăşenii la munte )

Deci, cele mai sănătoase obiceiuri cred că se găsesc la munte!

Dumnezeul femeilor la volan

Aseară, când veneam spre acasă, am intrat pe o străduţă foarte strâmtă. În stânga erau parcate maşini, iar în dreapta era staţie de taxi. Eu la mijloc, învârteam covrigul, accelerând ca să scap mai repede de porţiunea problemă şi recitând cu voce tare “Tatăl Nostru”.

La mijlocul drumului, chiar când mă vedeam scăpată, din zare apare altă maşină, la fel de hotărâtă şi stăpână pe situaţie ca mine. Eu virez brusc stânga, maşina trece la limită pe lângă mine, batem, fără incidente majore, cinciul cu oglinzile. Când ajung în dreptul şoferului, râdem şi claxonăm.

Consternat, Zicu mă privea cu faţa omului care tocmai scăpase dintr-un accident stupid.

- Tu, eşti nebună, ce virezi aşa? Dacă loveam maşinile??? Dacă ăla din faţă intra în noi! Eşti nebună, cum stai aşa calmă?

- Păi am văzut şoferul.

- Şi ce dacă l-ai văzut, îl cunoşteai?

- Nu, dar era femeie!

- Şi ce dacă era femeie???

Păi noi, femeile, avem un Dumnezeu al nostru, care ne apară. Se numeşte Dumnezeul femeilor la volan!

Interviu cu Eugen Luchianiuc, cel mai citit blogger din Republica Moldova

Tot în weekend, l-am cunoscut pe Eugen, un tip retras, liniştit, dar foarte interesant, total diferit de imaginea unui blogger de la noi. Când trăieşti într-o ţară cu 2 milioane de locuitori şi ai 1.500 de unici pe zi, eşti cel mai citit blogger. Fain în Moldova, poate ne mutăm să-i facem concurenţă icon smile Interviu cu Eugen Luchianiuc, cel mai citit blogger din Republica Moldova )

Evident că n-am ratat ocazia şi l-am luat la întrebări despre cum e blogging-ul peste Prut şi multe altele.

Zicu: Care sunt provocările unui blogger în Republica Moldova? Sau cum e să fii blogger în Republica Moldova?

Eugen: E destul de ușor, în principiu. Dar cea mai mare provocare e să nu te vinzi. Atunci când scrii şi ţi-ai făcut un nume, atunci când ajungi să fii preluat de presă, când oamenii încep să te cunoască, e important să nu te vinzi în primul rând unei forţe politice. Deoarece, la noi, cum situaţia e destul de politizată, este foarte uşor să fii vânat de o forţă politică care să-ţi folosească numele şi audienţa pentru interesele proprii. Şi este destul de greu să nu te vinzi, deoarece este o provocare pentru un blogger începător când cineva vine şi îţi propune bani pentru ceea ce faci, pentru ceea ce scrii. Chiar dacă eşti blogger independent, eşti din start catalogat. Dacă ai, de exemplu, viziuni pro dreapta sau pro un partid, eşti by default catalogat, chiar dacă nu eşti vândut sau nu eşti simpatizant al partidului respectiv. De exemplu, mulţi consideră că sunt apropiat al primului ministru sau partidului liberal democrat din Moldova, deşi am menţionat de mai multe ori pe blog că nu i-am votat niciodată, am votat alt partid.

Din 2009 încoace, fiecare partid politic are un grup de bloggeri care influenţează blogosfera, la fel un grup de oameni care comentează pe portaluri de ştiri, siteuri de ştiri, bloguri, mai ales că, din 2011, sunt câteva platforme de blogging cum este Vox Publica. Deci nu influenţa neapărat, ci numărul bloggerilor şi traficul a crescut.

Zicu: Din ce îmi spui, înţeleg că blogosfera din Republica Moldova e politizată.

Eugen: Da, blogosfera este politizată din cauza politizării publicului. Adică, nu neapărat că bloggerii vor să scrie despre politică, sunt bloggeri care scriu poezii, sunt câteva bloguri culinare, dar nu au trafic, deoarece politizarea publicului influenţează blogosfera. Cum e publicul, aşa e şi blogosfera.

Zicu: Asta înseamnă că lumea vrea să citească opinii cât mai pertinente, de preferat neplătite.

Eugen: Nu, în cazul dat, este cerere, este şi ofertă automat. Ce spuneam, publicul este interesat de politică, este interesat să citească despre politică şi nu este neapărat interesat să citească opinii obiective, în opinia mea. Vor să citească opinii care sunt în aceeaşi albie de idei cu ale lor. Oamenii share-uiesc în social media articole care au opinii conforme cu opiniile lor, adică aceeaşi opinie spusă de altcineva. Caută o autovalidare: “Uite, bloggerul ăsta gândeşte la fel ca mine, ce deştept sunt!”

Zicu: Deci o diferenţă foarte mare faţă de România, unde lumea e sătulă de politică.

Eugen: Da, din cauza faptului că oricine ar fi la putere în România, voi aveţi direcţia clară, direcţia europeană, pe când noi nu avem viitorul cert european sau pro euro-asiatic, deoarece se creează acum uniunea euro-asiatică, Kazahstan-Belarus-Rusia, dacă nu greşesc, şi forţele de stânga, care au fost până acum la putere şi vor să revină, îşi doresc integrarea euro-asiatică şi nu integrarea europeană. În acest context, noi nu avem certitudinea politică a viitorului, nu avem certitudinea economică a viitorului. Adică, Uniunea Europeană are nişte rigori clare, are nişte reguli de joc în care tu poţi varia, dar are o anumită dezvoltare. La noi, chestia asta nu există. Când se schimbă puterea, se schimbă, practic, totul. De aici şi politizarea societăţii şi politizarea blogosferei. Când vom avea şi noi certitudine economică, atunci probabil oamenii vor cere mai puţin politică şi vor dori altceva, gen analize economice sau ceea ce este important la nivel local.

Zicu: Percepi blogging-ul ca şi o formă de jurnalism social?

Eugen: Da, şi chiar vreau să demonstrez asta în Moldova. Ok, jurnalism social nu neapărat ca jurnalism în domeniul social, ci jurnalism civic.

Zicu: Hai să o luăm altfel: cât de mult crezi că trebuie să se supună un blogger regulilor jurnalismului?

Eugen: 1oo%

Zicu: De ce?

Eugen: În afară de opinia a doua, care se cere, de obicei, în jurnalism. Jurnalismul clasic expune faptul, de exemplu un om a fost muşcat de un câine, iar jurnalistul trebuie să ia şi opinia veterinarului. În cazul blogging-ului, avem de-a face cu prima opinie, cea expusă de blogger şi a doua opinie, pe care bloggerul o ia, dacă vrea. Dar bloggerul îşi pune în joc credibilitatea, pe când jurnalistul nu îşi pune în joc nimic, el primeşte un salariu pentru munca lui şi exprimă opinia site-ului sau portalului de ştiri, nu neapărat a lui. El nu îşi pune în joc nimic, doar îşi face meseria. În cazul blogging-ului, eşti responsabil de ceea ce scrii şi în cazul în care ai greşit o dată, poţi fi iertat, a doua oară se mai iartă, dar când greşeşti de mai multe ori, îţi dăunează grav credibilităţii.

Eu cred că bloggerii fac deja jurnalism civic, prin raportarea unor probleme pe care presa sau nu le ştie sau le consideră prea minore, iar când informaţiile astea se răspândesc pe reţelele sociale şi intră în atenţia altor bloggeri, poate aduce o rezolvare mult mai rapidă a problemei, mai ales la nivel local. Sunt destul de multe cazuri în care informaţia a apărut prima dată pe bloguri şi doar apoi în presă.

Zicu: Eşti cel mai citit blogger din Republica Moldova, cum ai ajuns aici, de câţi ani faci blogging?

Eugen: Fac blogging din 2007, în curând fac 5 ani şi am ajuns să fiu blogger de lene. Trebuia să fac site-ul facultăţii şi era scris în HTML curat şi trebuia să găsesc un CMS convenabil. Am dat peste CMS-urile de blogging şi WordPress-ul mi s-a părut ok. Eram hostat pe site-ul facultăţii, care era motivul să nu scriu? Mai ales că profesam la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, predam design, webdesign, tehnologiile informaţionale, ceea ce nu-mi dădea neapărat posibilitatea să scriu, dar, totuşi, am terminat jurnalismul.

M-a ajutat foarte mult “Fabrica de staruri”, un fel de “Academia vedetelor” de la voi, emisiune difuzată de cel mai urmărit post de televiziune. Problema mare a fost că nu erau înscrierile pe net şi deoarece era o emisiune foarte urmărită, doar vorbim de divertisment, eu le luam cu ajutorul TV tuner-ului şi le puneam rapid pe blogul meu, iar asta mi-a adus o bază de cititori, care nu era neapărat o bază bună de cititori, nu erau cititorii de care aveam nevoie, deoarece erau consumatori de subiecte mai “tabloide”, dar mi-am creat un nume.

Zicu: Care sunt cititorii de care ai nevoie?

Eugen: În primul rând, cititorul care gândeşte, care vrea să prelucreze informaţia. Uneori, îmi place să le dau cititorilor mei informaţia brută şi să îi las să gândească, nu să le dau mură-n gură. După ce m-am lansat, m-am apucat să scriu mai des, mai interesant, zic eu, iar apoi a apărut privesc.eu.

Zicu: Vorbeşte-ne puţin despre privesc.eu

Eugen: După momentul 7 aprilie, ne-am confruntat cu o sete informaţională, deoarece se schimbau foarte rapid lucrurile şi împreună cu câţiva colegi ne-am gândit că ar fi interesant să transmitem conferinţele în direct, conferinţele de presă, apoi Parlamentul etc. Am pornit în iulie 2009, din entuziasm, mai mult. La momentul de faţă, este un site de transmisiuni video care are aproape 3 ani în Republica Moldova, de aproape un an suntem şi în România şi transmitem live cele mai importante evenimente sociale, culturale şi politice. Deja transmitem în România şi Parlamentul, dar, cu părere de rău, Guvernul nu se poate transmite în direct în România, deşi în Moldova nu e nicio problemă în sensul ăsta.

Zicu: Şi merge în România?

Eugen: Da, a început să meargă, să devină cunoscut, să aducă deja profit şi în România.

Zicu: Cum de aţi luat decizia să aduceţi proiectul şi în România?

Eugen: De ce nu? Investiţia nu e atât de mare, deoarece nu avem echipament sofisticat. Important este că am optimizat totul ca să poată fi recepţionat de cât mai mulţi privitori.

Zicu: Republica Moldova a fost cea care a dat tonul “revoluţiilor pe twitter”, spune-mi cât de imiplicat ai fost şi cum ai perceput tot ce s-a întâmplat?

Eugen: 7 aprilie este o pagină interesantă şi emoţionantă. Nu am fost în prima linie, dar am fost acolo, cu soţia lângă mine şi un văr care avea doar 16 ani, al cărui colegi aruncau cu pietre în Parlament şi voia să arunce şi el, deci aveam o anumită responsabilitate faţă de el. I-am spus că dacă alege să-şi urmeze colegii, aruncă o piatră în viitorul lui. Dar pentru mine era mai interesant să văd ce anume face puterea în acel moment.

Zicu: S-a manipulat?

Eugen: Da, dar, din punctul meu de vedere, a fost o manipulare din ambele părţi, atât din partea puterii, cât şi a opoziţiei. Pe de altă parte, puterea nu a luat nişte măsuri foarte simple, gen aducerea unor autospeciale care să împrăştie mulţimea cu apă. Apoi, poliţiştii nu erau poliţişti, ci studenţi la colegiul de poliţie care nu puteau face nimic, aveau piciorul mai slab decât mâna mea. Impresia cu care am rămas e că de evenimentele din 7 aprilie se fac vinovate atât puterea, cât şi opoziţia şi, din cauza asta, nu vom afla niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat, ce s-a întâmplat, de exemplu, în noaptea aia în care a fost ucis în bătaie acel tânăr.

Zicu: De unde crezi că a venit nevoia oamenilor de a-şi exprima trăirile şi de a relata evenimentele pe twitter?

Eugen: Problema a fost că cel mai mare operator de internet din Republica Moldova a blocat accesul la Twitter şi la Facebook. Deci, rămâneau doar câteva canale care permiteau accesul la reţelele de socializare şi informaţia cea mai rapidă venea de pe twitter. S-a creat hashtag-ul #pman, la propunerea unui coleg de-al meu de la privesc.eu, pentru a se aduna toate informaţiile într-un singur loc, iar a doua zi a devenit trending topic worldwide. Practic, era cea mai simplă metodă de informare, pentru că telefonia mobilă s-a blocat în perimetrul pieţei, deoarece erau peste 20 de mii de oameni şi normal că reţelele au cedat. Site-urile de ştiri n-au făcut faţă la o avalanşă informaţională atât de mare, presa la fel, primele imagini au apărut la TV doar seara, încă nu erau atâtea televiziuni, nimeni nu era pregătit pentru ce s-a întâmplat şi, practic, unica sursă era twitterul. Informaţiile cele mai importante veneau de pe twitter.

 Zicu: S-a manipulat pe twitter?

Eugen: Nu erau posibile manipulări pe twitter, deoarece puterea nu ştia de cum poate influenţa twitter-ul evenimentele, ceea ce a fost o chestie extrem de benefică. Ce mai, nici nu ştiau că există twitter! Acum ştiu, serviciile speciale sunt pe twitter, toată lumea urmăreşte pe toată lumea, dar atunci a fost nu neapărat o chestie salvatoare, dar o sursă de informare foarte benefică.

Zicu: Cât de influenţi sunt bloggerii în Republica Moldova?

Eugen: Bloggerii sunt influenţi în primul rând datorită a ceea ce sunt, nu neapărat în calitate de blogger. De obicei, bloggerii citiţi sunt cei care au un nume şi în alt domeniu. Adică, sunt doar câţiva care au pornit-o de la un simplu blog şi acum au un nume mai ales prin faptul că sunt bloggeri, dar sunt doar 4 sau 5.

Zicu: Şi în rest? Majoritatea sunt din presă, mă gândesc.

Eugen: Da, apoi mai sunt analişti, experţi în diferite domenii şi, pe lângă toate astea, avem destul de mulţi politicieni care au bloguri.

Zicu: Politicieni? Au bloguri citite, bloguri importante, bloguri relevante?

Eugen: Nu, doar bloguri. Deoarece a pornit moda de la actualul prim ministru în 2007, dacă nu greşesc, la alegerile locale şi după asta fiecare a început să folosească, din 2009 mai intensiv, reţelele sociale. Cred că la alegerile anticipate care probabil vor avea loc în 2012 se va folosi şi mai intens social media, în special facebook.

Zicu: Ca la noi, de altfel, în campaniile electorale îşi amintesc că există şi reţelele sociale.

Eugen: Da, dar la noi…

Zicu: Sunt prezenţi constant?

Eugen: Da, au o prezenţă constantă.

Zicu: Asta e important.

Eugen: De exemplu, unul dintre cei mai activi oameni de pe facebook este chiar ministrul justiţiei, iar dintre toţi consilierii primului ministru doar 3 nu sunt activi pe facebook, în rest sunt foarte prezenţi, au bloguri. Este o prezenţă constantă. Acum a devenit o modă ca fiecare responsabil de la minister să întreţină pagina de facebook a ministerului, pagina Primăriei din Chişinău.

Zicu: Asta cred că ţine şi de faptul că lumea e interesată de politică.

Eugen: Da, lumea oricum e interesată, dar acum ei încearcă să fie prezenţi şi pe facebook, să fie cât mai deschişi, ceea ce e o chestie benefică.

Zicu: Care sunt cele mai mari beneficii pe care le-ai avut de pe urma blogging-ului, de orice natură?

Eugen: În primul rând, niciodată nu am scris niciun articol pe bani.

Zicu: Se fac campanii pe bloguri?

Eugen: Nu, doar campanii la nivel politic, de la companii nu. Dar beneficii din blogging am mai avut, de exemplu am obţinut un iPad de la prim ministru.

Zicu: Te rog, povesteşte-ne, că asta chiar nu auzi în fiecare zi!

Eugen: De vină este un blogger din România, nu mai ţin minte cine. Eram într-o deplasare la Bălţi cu privesc.eu, iar pe drumul înapoi mi-am amintit un articol al unui blogger român care prezenta un model de BMW sub forma unei scrisori deschise către Dinu Patriciu, ceva de genul “Dragă domnule Dinu Patriciu, vă rog să-mi cumpăraţi acest BMW, fiindcă…” şi a început să enumere dotările maşinii. Şi eu îi spuneam consilierului primului ministru, cu care eram în maşină, deoarece de la privesc.eu e doar o persoană care merge în deplasări şi nu are, practic, bagaj, deci nu e greu să mergem în escorta primului ministru sau a preşedintelui sau a preşedintelui parlamentului, un loc în maşină nefiind o problemă atât de mare. Şi, cum spuneam, mergeam în masină cu consilierul şi i-am spus că voi scrie un articol în care îi voi cere primului ministru un iPad. La care el îmi spune “dacă primul ministru mă roagă să-ţi găsesc un iPad să ţi-l cumpere, eu am să găsesc 10 motive să nu o facă, o să-i spun că nu se găsesc pe piaţă, că nu se importă, orice.” Şi i-am spus, ok, scriu!

În drum spre Chişinău, primul ministru a dorit să oprească să mănânce la o cramă, iar eu i-am spus consilierului să mă lase pe mine, că ajung cu altceva, că mă grăbeam acasă la soţie. După 5 minute, m-a sunat şi mi-a spus că primul ministru vrea să iau masa cu ei. Normal că nu puteam refuza! Am mers la masă, am mâncat şi, la un moment dat, ştiind că primul ministru e o persoană foarte curioasă, tot ce aude, trebuie să ştie, i-am spus consilierului: “Ok, acum mă duc acasă şi deseară scriu articolul de care ţi-am spus.” Prim ministul mă întreabă: “Ce articol?” I-am zis: “Aaa, nimic important, vreau să scriu o scrisoare deschisă către primul ministru în care îl rog să-mi cumpere un iPad.” La care prim ministrul se întoarce la consilier şi îi spune: “Cumpără-i, te rog frumos, mâine un iPad!” În momentul ăla, nu conta neapărat că voi primi un iPad, ci faţa consilierului, care era ca în reclamele la MasterCard: priceless.

Zicu: Mă gândesc că pe lângă asta e şi faptul că eşti cunoscut, citit şi respectat.

Eugen: Da, asta nu e neapărat o chestie care îmi place foarte mult, deoarece mai trebuie să te duci pe la televiziuni, să te mai vadă lumea, ceea ce nu e întotdeauna plăcut. Adică, e bine când lumea te recunoaşte pe stradă şi îţi spun că îţi citesc blogul. În cazuri din astea, nici nu ştiu cum să mă comport, le spun mulţumesc şi atât. Din punctul meu de vedere, nu fac nimic ieşit din comun.

Zicu: Te tentează să profiţi de capitalul de imagine pe care îl ai pentru a intra în politică?

Eugen: Nu, nu cred că voi putea intra în politică vreodată. În 2002, când au avut tot nişte proteste în Chişinău, am fost tentat să intru într-un partid, nu-i dăm numele, că nu merită, dar m-am oprit şi m-am gândit că orice intrare într-un partid este o pată pe CV-ul meu, o pată în viaţa mea, o pată pe numele meu. Adică, imediat după ce intri în politică, nu mai poţi fi obiectiv by default. Ceea ce nu înseamnă că n-o să pot lucra pentru cineva implicat în politică. Chiar am consiliat pe cineva dintr-un partid, pe partea de online.

Zicu: În încheiere, o părere despre blogosfera românească, cum o vezi tu, ca blogger de peste Prut?

Eugen: Este foarte interesantă, este diversă, iar asta e o chestie foarte importantă pentru mine, deoarece poţi alege ce să citeşti şi să-i alegi pe oamenii care au o anumită experienţă, o viziune clară şi care scriu interesant despre lucruri care te ajută foarte mult. Asta una, iar după ce am mai cunoscut blogosfera, am văzut cine-s oamenii, pot spune că blogosfera din România e mai înaintată ca vârstă, ca experienţă, decât blogosfera din Republica Moldova.

Îi mulţumesc lui Eugen pentru interviu şi sper că aţi avut răbdare să-l citiţi până la capăt. Mie sigur mi-a făcut plăcere să-l scriu!

“Cum, vă trebuie ceapă la ciorba de fasole?”

Şi în a şaptea zi, Dumnezeu a spus: “să fie ciorbă de fasole cu ciolan şi să se mănânce cu ceapă!” Valabil şi pentru alte mâncăruri care trăiesc în simbioză cu această legumă sau cu alte garnituri: supa de cartofi tot cu ceapă, ciorba cu ardeiul iute, sarmalele cu smântâna, grătarul cu mujdeiul de usturoi etc. Aşa sunt de când lumea, e în natura culinară să fie aşa, e la fel de natural ca ţigara după sex. Hmm… oare şi ăia care fumează ţigări electronice au nevoie de ţigara de după? În fine.

Te-ai aştepta că, dacă unele preparate nu se pot disocia de garniturile lor, regulile să fie general valabile pe tot cuprinsul ţării. Şi te-ai înşela amarnic. Nu de multe ori, la diferite drumuri prin ţară, am cerut ciorbă de fasole şi nu mi s-a adus ceapă, ceea ce ar fi de la sine înţeles:

“Nu vă supăraţi, îmi aduceţi, vă rog, puţină ceapă?”

“Da’ mâncaţi ciorbă de fasole cu ceapă???”

“Da, sunt un gurmand mai excentric şi tot timpul caut provocări culinare noi!”

“Dacă ziceţi, eu vă aduc…”

“Îmi puneţi, vă rog, puţin zahăr pudră pe gogoşi?”

“Zahăr pudră pe gogoşi?”

“Da, ce e aşa de plasat?”

“La noi nu se fac aşa…”

Serios? Vreau să mi-o aduci aici pe maică-ta, care a gătit ceva la viaţa ei şi se presupune că ştie ce se potriveşte cu ce, să-mi spună ea că nu se pune zahăr pudră pe gogoşi!

Smântână pe sarmale? Fugi de-aici! Suntem noi fiţoşi!

Valabil pentru toate preparatele simbiotice.

Se pot trage două concluzii: fie oamenii ăştia sunt atât de rupţi de lume încât cred că Ceauşescu încă e preşedinte, fie le e atât de lene să ducă mâncarea până la capăt, încât preferă să spună că nu ştiau cum se mănâncă.

Când totul, dar absolut totul e făcut în casă

În weekend, am fost la o cabană în creierii munţilor. Atât de în creierii munţilor, încât a trebuit să urcăm o jumătate de oră pe jos, prin zăpadă şi întuneric, de am crezut că până acolo ne-a fost, pentru că maşinile nu puteau ajunge. Dar a meritat pe deplin: ruperea de civilizaţie, priveliştile năucitoare, gazdele de omenie, mâncarea autentică, relaxarea totală nu se pot compara cu nimic. V-o recomandăm sincer, nu pentru că e vreun interes la mijloc, ci pentru că tot timpul recomandăm lucruri, oameni şi locuri de care suntem încântaţi, deoarece lucrurile frumoase merită împărţite şi cu alţii, doar de aia suntem bloggeri. Oamenii sunt atât de rupţi de lume, încât nici nu au o prezenţă online, doar o pagină de facebook care e la început. Îi găsiţi voi, chiar merită!

Şi la pensiunea asta, totul era făcut în casă: cârnaţul era de casă, caşcavalul şi brânza erau făcute în casă, toate materiile prime pentru mâncare erau de pe lângă casă, ţuica şi restul băuturilor erau făcute în casă, pledurile erau făcute în casă, mobila era făcută în casă, decoraţiunile erau făcute în casă, halbele de bere erau făcute în casă, feţele de masă erau făcute în casă, lemnele erau tăiate pe lângă casă, covoarele erau făcute în casă, focul era făcut în casă, muzica era făcută în casă, atmosfera era făcută în casă, glumele erau făcute în casă, tot, dar absolut tot era de casă! Cred că şi casa era făcută în casă.

“Doamnă, nu vă supăraţi, chiar tot de aici e făcut în casă?”, am întrebat-o pe proprietară.

“Da, tot!”

“Chiar şi copiii au fost făcuţi în casă???”, am îndrăznit.

“Da, şi copiii…”

Da, deci tot, TOT era făcut în casă!

Doamne, cât de fain a fost!

Aseară am avut parte de una dintre cele mai frumoase acţiuni din campania obiceiuri sănătoase, şi asta doar “din vina” trupei AIRE Dance Company, Art Inspired by Rhythm of Emotions. Îi mulţumesc încă o dată lui Alex pentru recomandare şi implicare, a fost o seară superbă!

Dansatorii, în general, au ceva special, doar ştiu, că Zicu al meu are câţiva ani la activ. Felul lor de a fi, deschiderea faţă de lume, plăcerea de a dansa şi de a-i învăţa şi pe alţii. Toate astea au avut ca rezultat un combo exploziv!

Pentru început, am asistat la o demonstraţie de dans care ne-a lăsat cu gura căscată. După ce i-am urmărit pe cei doi, speram să reuşesc să rămân pe picioare până la final icon smile Doamne, cât de fain a fost!

Evident, am început cu pasul de bază, că efectiv nu se poate dansa fără el icon smile Doamne, cât de fain a fost! ) Apoi, am trecut la lucruri mai complicate, că doar n-om rămâne la pasul de bază! Trebuie să strălucim la următoarea nuntă!

12 764x1024 Doamne, cât de fain a fost!

22 1024x764 Doamne, cât de fain a fost!

Într-un final, am combinat tot ce am învăţat şi a ieşit o mare distracţie!

Într-o pauză, unul dintre băieţii de la AIRE Dance Company ne-a arătat ce se poate face cu nişte iaurturi icon smile Doamne, cât de fain a fost! )

IMG 06021 764x1024 Doamne, cât de fain a fost!

Pe la jumătatea orei, când am reuşit să prindem paşii, toată lumea avea un zâmbet mare pe faţă. La final, parcă nimeni nu mai voia să plece. Şi normal, toţi participanţii la workshop au zis că vor să se apuce de salsa.

Îi felicit pe cei de la AIRE Dance Company pentru pasiunea cu care fac ceea ce fac şi le mulţumesc încă o dată! Urmăriţi-i pe facebook, dacă vreţi să intraţi în lumea fascinantă a salsei!

grup 1024x764 Doamne, cât de fain a fost!

Ţara în care nimeni nu ştia cât câştigă celălalt

Într-un univers perpendicular pe al nostru, era o ţară în care câştigurile erau atât de confidenţiale, încât riscai să fii aruncat în temniţă dacă îţi divulgai leafa. Şi pentru că e o ţară dintr-un univers perpendicular, se numea tot România, conform regulilor universurilor paralele aplicate universurilor perpendiculare.

Şi pentru că nimeni nu ştia cât câştigă celălalt, curiozitatea atingea cotele paroxismului:

“Da’ oare ăla cât câştigă?”

“Chiar nu putem face cumva să-mi spui cât câştigi?”

“Mor dacă nu aflu cât câştigă!”

“Ai auzit? S-a angajat la o companie nouă! Oare cât câştigă?”

“Cum o fi ajuns prostul ăla pe un asemenea post… Oare cât câştigă?”

Oh, wait… ţara asta nu e dintr-un univers perpendicular, e chiar România, iar “oare cât câştigă?” e unul dintre cele mai odioase românisme.