Arhiva pentru Martie, 2010

Mi-aş deschide…

… o firmă de dat palme cretinilor. I-aş spune “Trimite-l la podea” şi aş oferi servicii celor care au cretini în viaţa lor. Te supără careva? Venim noi să-l plesnim! Mă gândesc la o gamă variată de servicii: o palmă uşoară, cretinilor suportabili, o palmă din fundu’ grădinii, cretinilor de carieră, o palmă “de să-i zboare mucii”, cretinilor imposibili.

… o firmă de uitat în gol. Ideea ar fi să pun la dispoziţia oamenilor un loc prielnic pentru practicarea acestei activităţi. O încăpere albă, muzică ambientală şi multă, multă goliciune în care să se uite.

… o firmă de curăţenie pentru burice. Ştim cu toţii cât de supărătoare pot fi scamele din buric. Aş investi în dezvoltarea unui aspirator minuscul, care să poată absorbi mizeriile buriceşti. Io cred că aş da lovitura! I-aş spune “Sugătorii”.

… o firmă de bocitoare. Dacă tot e nevoie de ele, de ce n-aş face bani de pe urma lor? Aş organiza castinguri periodice, aş avea studio, scule profesioniste, tot! Aş putea chiar să scot un album pe piaţă. Un nume bun ar fi “MormânVJ”

… o televiziune pentru scatofili.

… o fabrică de ochelari de soare fără lentile şi rame. Ba mai mult, aş da şi garanţie pe viaţă pentru protecţia UV. Din nou, o afacere care nu poate da greş.

… o firmă care să bage degetul. Asta ar fi destinată fie celor cărora le e scârbă să-şi introducă degetul în gât pentru a voma, fie lor, fetelor. I-aş spune “Minerul”.

… o firmă de amăgit proaste. Aş angaja nişte bunoci, i-aş îmbrăca bine, le-aş da o maşină faină pe mână şi i-aş trimite în lume la amăgit proaste. Profitul l-aş obţine de pe urma vânzării DVD-urilor cu procesul de amăgire.

Porumbeii tupeişti

Într-o seară călduroasă de vară, într-un cuib de porumbei, au venit pe lume doi puiuţi. Urâţi ca dracu, fără nicio urmă de pene, urlau din toţi rărunchii după mâncare. Părinţii i-au îndopat cum au ştiut ei mai bine, cu tot felul de maglavaisuri, din dorinţa de a-i transforma în nişte zburătoare zdravene, care să încânte ochiul trecătorilor şi, poate, să umple burţile unor indivizi.

Pe măsură ce creşteau, cei doi porumbei deveneau tot mai mari. Pe lângă faptul că le-au crescut penele, ciocul şi ghiarele, mai creştea ceva în ei: TUPEUL! Se transformau în bucăţele de carne, acoperite cu pene, pline de tupeu. Ajunşi la maturitate, au devenit la fel de tupeişti ca şi cei care le-au dat viaţă. Poate şi mai! Şi ştiţi ce fac? Zile negre!

Sunt atât de tupeişti, încât nu se vor trage din faţa ta nici măcar când ajungi cu piciorul deasupra lor. Preferă să stea ca muţii şi să-şi rişte viaţa, în loc să zboare dracului cu aripile din dotare. Au o nonşalanţă şi o siguranţă de sine extraordinară. Mizează pe faptul că vei fi tu atent şi nu îi vei călca. Dacă sunt mai mulţi, trebuie să faci slalom printre ei, riscând să fuţi o trântă şi să îţi împrăştii creierii pe asfalt.

Nu mai pot cu porumbeii tupeişti!

Mamă, am apărut în ziar

Detalii găsiţi la Liviu.

141 739x1024 Mamă, am apărut în ziar

Peste noapte

S-a tot scris despre faptul că românul se pricepe la orice. Ba chiar am făcut-o şi noi. Există însă o nuanţă interesantă a fenomenului. Chiar o nouă specie. E vorba de omuleţii care se culcă neofiţi şi se trezesc iniţiaţi. Îi vom numi iniţiaţi nocturni.

Mă voi raporta la domeniul meu de activitate, pentru că am trăit nenumărate experienţe de genul ăsta. Pe lângă asta, consider că e edificator şi pentru alte aspecte cotidiene.

Sofroniu are o fabrică de termopane. La un moment dat, Sofroniu realizează că nu i-ar strica o imagine mai bună pe piaţă şi apelează la o agenţie de branding. Se întâlneşte cu oamenii din agenţie, îşi spune păsurile, doleanţele, le furnizează toate informaţiile necesare pentru ca aceştia să-şi poată face treaba. Agenţiaşii i-au explicat foarte clar lui Sofroniu că odată ce s-a lăsat pe mâna lor, trebuie să aibă încredere că sunt nişte profesionişi şi că ştiu ce e mai bine pentru imaginea lui. Sofroniu a dat din cap a înţelegere. Când cineva face acest gest, presupui că a înţeles, că doar nu dai din cap să treacă timpul.

După o săptămână, Sofroniu s-a întors la agenţie, pentru a i se prezenta propunerile. Stupoare! Peste noapte, o moleculă de ADN din organismul lui Sofroniu a suferit o mutaţie şi l-a transformat într-un expert în branding. Brusc, Sofroniu are păreri pertinente în domeniu. Sofroniu ştie mai bine. Sofroniu a fost bolnav când a fost mic, ceea ce se traduce prin experienţă de viaţă. Sofroniu şi-a construit propriul turn de fildeş, pe care scrie “branding”.

Sofroniu, nu vrei tu să te mai culci o dată? Poate nu te-ai trezit pe partea bună a patului.

Concluzia? E plin de Sofronii în jurul nostru.

“Salută-l din partea mea!”

Cuvinte care nu ajung niciodată la destinatar: “Transimte-i salutări din partea mea!” sau “Zi-i că o salut!”.

Nu reuşesc să îmi amintesc nici măcar o singură circumstanţă în care am transmis cuiva salutări. Maxim îmbrac salutările transmise într-o poveste despre cum m-am întâlnit eu cu X şi ce mai face X.

Mi se pare puţin imbecil să îi spun cuiva: “A zis X că te salută”, din simplul motiv că persoana în cauză aşteaptă şi episodul doi. Episodul unu: X l-a salutat. Epsiodul doi: a mai zis ceva? Vrea ceva de la mine? Episodul doi nu există! În plus, se nasc şi discuţii stupide. Dacă X transmite salutări lui Y prin mine, e clar că eu şi X am discutat ceva despre Y. Poate l-am şi bârfit, poate nu. Îndoiala va trona asupra bietului Y.

-”Te salută X”

-” Aşa, şi ce-a mai zis?”

-” Păi, nimic… A zis doar că îţi transmite salutări”.

Sesizaţi imbecilitatea conversaţiei, nu? Adică, persoana care primeşte salutările nu e mai bună de atât. Nu merită nicio remarcă în plus, nicio altă vorbă bună, nicio urare de primăvară. Nimic. Doar un salut.

Unde mai pui că ideea de a transmite salutări cuiva implică şi o doză de scârbă. Nu prea ai chef să vorbeşti cu persoana respectivă, să o cauţi, să o întrebi de sănătate, dar, în acelaşi timp, ştii că trebuie să zici ceva. Nu te poţi preface că nu mai cunoşti lumea. Şi atunci apar cele mai patetice cuvinte din lume: “Transmite-i salutări!”

Nu mă mai puneţi să transmit salutări! Avem telefoane mobile, YM, FB, Twitter, mail. Folosiţi-le cu încredere.

Te enervează? Dă-l la câine!

Ştiţi oamenii ăia pe care aţi vrea să îi plesniţi la orice oră din zi sau noapte? Ăia care vă scot peri albi prin prostia, aroganţa, autosuficienţa de care dau dovadă. Poate fi un prieten, un coleg, şeful de scară, un verişor îndepărtat, partenerul de viaţă sau oricine care vă suge energia vitală şi consumă oxigenul planetei degeaba.

Nu v-aţi simţi mai bine dacă i-aţi putea da la câini?

Mâncare pentru o armată!

Cred că voi fi în asentimentul prietenului Iulian Haba dacă voi spune din start: “Nu există suficientă mâncare, noi suntem prea sătui!”.

Vă anunţ că urăsc oamenii care fac aprecieri de genul: “Vai, câtă mâncare avem. Până săptămâna viitoare o să tot mâncăm din ea!”; “Ai de capu’ meu, câtă mâncare ai făcut. E pentru un batalion!”. Când eşti bucătar la o nuntă, ai tot dreptul din lume să arunci asemenea replici, dar când ai o amărâtă de caserolă, populată de câteva macaroane, hai să lăsăm ipocrizia la o parte şi să nu ne ascundem după vişin. Mâncăm doar 100 de grame/zi şi supravieţuim cu aer. Hai să fim oameni şi să recunoaştem că din caserola aia, maxim ne vom sătura pentru câteva ore.

De ce simt unii oamenii să anunţe că ei nu pot mânca ATÂT? Poate eu pot! De ce mâncare pe care o vom împărţi trebuie să fie catalogată drept cantitate industrială. Vrei să nu pari un mâncău? Simţi nevoia să facem conversaţie înainte de îngurgitare ? Oricum, amândoi ştim foarte bine că vom rade tot.

Mâncăilor!

Te-ai întrebat vreodată de ce…

… atunci când te întorci din străinătate, oamenii simt nevoia să te întâmpine pe limba ţării în care ai fost?

“Buongiorno!!! Ma che fai?”, aşa ne-a întâmpinat lumea la întoarcerea din Italia. Dacă vizitam Spania, ne luau cu: “Buenas dias! Como estas?” Stai să te gândeşti, oare ce îi împinge pe oameni să reacţioneze aşa? Să fie lipsa de idei? Să fie nevoia de a se înhăita cu semenii lor, pentru a oferi proaspăt întorsului o primire caldă? Să fie scârba de a scoate ceva româneşte pe gură? Să fie lipsa de idei?

Micuţilor, tocmai m-am întors din ţara respectivă după ce, în prealabil, m-am deplasat înspre ea. Perioada petrecută acolo s-a remarcat prin faptul că băştinaşii vorbeau limba maternă. Poate vestea asta vine ca un trăsnet, dar italienii vorbesc italiana, spaniolii spaniola şi portughezii portugheza. Prin deducţie logică, deplasându-mă într-o ţară străină, se presupune că, pe parcursul şederii mele acolo, voi auzi cu timpanele doar limba ţării respective. Aşadar, la întoarcere, nu vreţi voi să mă întâmpinaţi cu un: “Servus, cum a fost?”. Că numa’ asta vă zburdă prin cap: să aflaţi CUM A FOST!

Nu ştiu cum poate fi altfel decât foarte bine într-o ţară aflată la ani lumină distanţă faţă de a ta.

Dacă aş produce seminţe…

… aş scoate pe piaţă brandul ăsta. Cine-şi cunoaşte naţia înţelege de ce.

INJURELE 1024x566 Dacă aş produce seminţe...