Ne roade extrem de adânc să aflăm din ce pun părinţii altora pita pe masă. De cele mai multe ori, curiozitatea bolnavă ne este stârnită de copiii de bani gata: “Ce-i tac-su?” “Avocat” “Aaaa, păi atunci, e de înţeles”. De celelalte ori, pur şi simplu nu putem pune geană pe geană, dacă nu aflăm ce sunt părinţii Irinucăi sau ai lui Gruia.
Să zicem că tata lui Gruia e proctolog.
După fenomenalul succes de săptămâna trecută, ne-am gândit să venim cu o variantă proprie şi cât se poate de autohtonă.
Fără alte prezentări:
Tot timpul am considerat că o vorbă bună spusă când trebuie, o privire înţelegătoare, o conversaţie banală despre orice, un simplu “te iubesc” sunt suficiente pentru a transmite esenţa sentimentelor pentru persoana iubită (să nu vă gândiţi că va fi un articol siropos, dar e foarte posibil să aveţi nevoie de un vagon de lămâie la final).
Nu văd de ce m-aş lansa în nişte fantasmagorii pompoase, pentru a spune un lucru care în primul rând se simte. Nu suntem cu toţii la fel. Unii ţin cu tot dinadinsul să comunice cu persoana iubită prin cuvinte atât de dulco-seci, încât orice om care înţelege cum stau lucrurile cu iubirea asta ar simţi cum îi urcă voma în gât la auzul lor. Societatea le numeşte “declaraţii de dragoste”. Eu le alint simplu: “cuvinte golite de substanţă care te determină să îţi croşetezi propriul ştreang şi să te agăţi de lustră”
“Nu voi uita niciodată ziua în care te-am cunoscut. De atunci, simt că trăiesc cu adevărat. Dai sens fiecărei secunde a vieţii mele”
Traducere liberă
Sunt un cretin notoriu. Nu ştiu să mă exprim decât prin aceste platitudini. Pe lângă asta, după cum se simte şi din declaraţie, n-am prea avut parte de acţiune la viaţa mea. E posibil să fie şi din cauza faptului că sunt urât cu spume, nu zic nu. Acum, mă bucur atât de mult că am şi eu în ce să îmi introduc penisul, încât mă comport ca un cârnaţ fără umplutură. Deci, sunt un maţ vorbitor.
“Iubitule, lângă tine am aflat ce înseamnă cu adevărat să fii iubită. Iubesc cum mă priveşti şi îmi place să mă pierd în ochii tăi. Tremur de fiecare dată când mă gândesc la felul în care mă abandonez în braţele tale. Eu sunt tu, tu eşti eu” (am făcut eforturi supraomeneşti să scriu rândurile astea, am crezut că-mi putrezeşte mâna).
Traducere liberă
Sunt o vită care, până să te cunoască, a dat cu pizda în populaţie. Orice mascul care îmi ieşea în cale era “dragostea vieţii mele”, până se termina de mai multe ori în mine. Îmi place să mă uit ca muta în ochii oamenilor, fără să-mi treacă prea multe prin cap. De obicei, tremur de frig. Una peste alta, mă bucur că am pus mâna pe un băiat bun pe care să îl storc de viaţă.
Noi locuim în Mănăştur, cartierul “Zoo”, cum am înţeles că îl numesc 
clujenii, motiv pentru care, în timp, am învăţat să trec peste multe mizerii care se întâmplă în bloc. De exemplu, vecinul care stă exact deasupra noastră e un veritabil gorilo-futalău, iar vecina care stă sub noi, o frigidă necăsătorită, plictisită şi uşor labilă, ne vizitează săptămânal să ne anunţe că o inundăm. Când nu ne găseşte, ne lasă bileţele pe uşă. Sunt convinsă că dacă s-ar isca un incendiu si nu am fi pe fază, ne-ar lăsa să ardem ca şobolanii. Vă zic, e deranjată rău la sfeclă!
Trecând peste toate astea, mă gândesc din ce în ce mai mult să demarez o campanie de responsabilizare socială prin care să îmi determin vecinii să relaţioneze cu apa.
Aş începe cu un mic teasing: un săpun “Duru” şi o stropitoare lăsate la uşa fiecăruia, după care aş ataca cu flyer-ul explicativ al beneficiilor igienizării corpului, în cutia poştală şi sub uşă. Eficienţa campaniei ar fi incredibil de uşor de măsurat, atâta timp cât ei nu se spală nici dimineaţa, nici seara.
De unde ştiu?
Eu fac duş dimineaţa cam pe la ora 07.20. Impropriu spus 07.20, atâta timp cât îmi setez alarma la 07.00, mă duc la baie, dau drumul la apa caldă şi mă întorc la somn până la 07.20. Seara, ajung pe la 20.00-21.00 acasă şi, evident, trebuie să las din nou apa caldă să curgă cel puţin 15 minute. Din moment ce apa vine atât de greu, e clar că jegurile de vecini fac economie. Să vă mai spun că plătim cea mai mare factură la apă de pe scară??!!
De când s-au rebranduit, n-am avut ocazia să intru într-o sucursală a noului CEC Bank. Azi am fost nevoit. Păcat, până la urmă, de nevoia mea. Mi-am dat seama că procesul de transformare s-a petrecut doar în exterior (sedii mai de doamne-ajută, reclame frumuşele la TV, în reviste şi pe stradă), în timp ce interiorul a rămas tot prăfuit. Nu mă refer la mobilă, ci la oameni.
Obişnuit fiind cu bunoacele care populează băncile patriei, m-am aşteptat ca şi la CEC Bank să mă întâmpine, la ghişeu, nişte sâni generoşi, ascunşi sub un sacou ce sfidează gravitaţia. Mare mi-a fost mirarea când am intrat şi am dat peste trei doamne respectabile, vecine cu menopauza (nu, nu discriminez, dar aici e vorba de imaginea pe care o comunici clientului, iar dacă vrei să îţi împrospătezi imaginea, foloseşte dracului nişte oameni proaspeţi). Unde mai pui că nu exista niciun ghişeu. Deci, chiar dacă le-ar fi trecut prin cap să angajeze o bunăciune, nu ar fi avut după ce sta.
Două dintre venerabilele bancheriţe matusalemice erau îmbrăcate în haine de casă. Exagerez. Erau haine de birou care semănau foarte bine cu nişte haine de casă. Ce etichetă? Ce cod vestimentar? Nimic! O vestă tricotată şi nişte pantaloni ce put a naftalină şi a fi bine! Cine ne vede?
Încă nu v-am zis nimic de a treia. Crema cremelor. Contrasta puternic cu celelalte două din simplul motiv că era îmbrăcată ca o matroană de bordel. Bluză roz, adânc decoltată, machiată mai strident ca o fătucă ce îşi vinde plătica, pantaloni de piele şi vreo trei kile de aur. No, n-ar fi nimic rău, dacă nu avea vreo peste 55 de ani. Mai contează că lucrează într-o bancă? Nici gând. Era genul de femeie curajoasă, care se luptă cu stereotipiile din societate, demonstrând că o femeie care se apropie de vârsta a treia poate arăta ca o curvă de clasa întâi. După cum m-a privit, cred că era în stare să mă întindă pe o masă şi să îşi satisfacă poftele carnale bătrâneşti cu mine. Repet, într-o instituţie financiară ce se pretinde reinventată.
Serviciile? Una dintre casnice înfuleca nestingherită la birou, cea care m-a preluat s-a scărpinat câteva minute bune în cap, până să îşi dea seama cam ce ar trebui să facă, iar curva bătrână pur şi simplu exista. Am aflat, mai încolo, că e la casierie. O curvă bătrână casieră. Minunat!
Mă, băieţi, de ce umblaţi cu cioara vopsită, când voi aţi rămas la nivelul de mai jos?
… suntem convinşi că Universul se opreşte în loc, în functie de deciziile noastre?
Renunţăm la un job? Suntem siguri că SRL-ul în cauză îşi va înceta activitatea exact din a doua zi. Sau un site va cădea în cap doar pentru că noi am hotărât sa nu îl mai accesăm. Sau vânzătoarea de la colţ va rămâne cu stocul de morcovi pe cap pentru că noi ne-am mutat în alt cartier.
Egocentrici şi narcisişti, suntem convinşi că acţiunile noastre zilnice influenţează în mod direct şi drastic viaţa celor din jurul nostru. De exemplu, eu am un prieten care s-a supărat pe Colgate şi nu îşi mai cumpără decât pastă de dinţi Cristal sau alte mizerii, fiind sută la sută sigur că directorul regional de vânzări de la Colgate umple perna de lacrimi în fiecare seară.
Partea cea mai amuzantă e că nu ne limităm la a trăi cu povara “schimbării” destinului prin acţiunile noastre. Nuuu. Ne place să creăm scenarii şi intrigi în care ne imaginăm cum ceilalţi suferă în cel mai mizer mod cu putinţă. Ne gândim cum celora din jurul nostru li se întâmplă chestii nebănuite şi nemaivăzute şi deplâng cu patos momentele în care ne-au greşit. Mai mult, în timp, ajungem să regretăm tot răul pe care l-am pricinuit şi încercăm să gasim metode de “împăcare” cu Universul.
Atâta tot că Universul e prea ocupat, şi nu are timp să observe scenarita acută de care suferim 
De ce…
… bravăm ca să ne aflăm în treabă?
Fiind construiţi din carne, suflet şi minte, simţim nevoia uneori să o luăm rău pe arătură. Uneori însemnând momentele în care facem excese, doar din dorinţa de a brava.
Cum funcţionează sistemul: se ia un om care nu mănâncă picant, ba chiar detestă mâncărurile care dor şi la intrare şi la ieşire. Se plasează acel om într-un situaţie publică, în speţă un local. La masă cu individul se află prieteni şi cunoscuţi. Omuleţul comandă o ciorbă şi… UN ARDEI IUTE! Dorind să se dea rotund, bipedul va mânca tot ardeiul, chiar dacă, atât la exterior, cât şi la interior, va plânge cu debit de Niagara. Mai mult decât atât, în momentul în care comesenii se vor minuna de realizarea sa, va făta replica: “Bine mă, ardeiul ăsta e un fleac pentru mine. Am acasă un raft întreg plin cu borcane din Mexic”. Paştele mă-sii de ipocrit picant!
Cei mai drăguţi sunt ăia care bravează cu rezistenţa la alcool: “Asta e mult? Păi, pot bea cel puţin de zece ori pe atâta. Odată, în cămin, am băut o juma’ de kil de pălincă şi o ladă de bere”. Asta în timp privirea i se umezeşte, cuvintele i se transformă în sunete şi echilibrul devine inexistent, după primul pahar de lichior pentru femei pe care l-a dat pe gât. Rupe-te-ar ulii de ipocrit bahic!
Unii dintre noi sunt mai puţin norocoşi. N-am descoperit eu acum dunga la chilot, da’ credeţi-mă pe cuvânt când vă spun că norocul nu-i la fel pentru toţi. Cei la care vreau să mă refer sunt loviţi de ghinion chiar la locul de muncă. Asta pentru că au nişte meserii pretabile la împuţire. De ce? Pentru că gradul de împuţire este direct proporţional cu bunul simţ al oamenilor, care, de cele mai multe ori, lipseşte cu desăvârşire. E vorba despre stomatologi şi ginecologi.
Orice om care nu a crescut pe păşune se spală pe dinţi înainte de a merge la dentist. E firesc, că doar nu vrei ca domnu’ doctor să amuşineze resturile de ceafă de porc ce au intrat în putrefacţie la tine în gură. La fel, orice femeie decentă îşi igienizează veveriţa înainte de vizita la ginecolog, pe sistemul “o veveriţă curată poate însenina ziua unora”.
Ce se fac însă aceşti oameni când dau peste exemplare proaspăt ieşite din peşteră? Îmi imaginez prin ce chinuri groaznice trebuie să treacă: omu’ începe să lucreze intens în gura ăluia şi, dintr-o dată, îl loveşte o duhoare de mâţă moartă. Ce face? Că nu-i poate spune la nesimţit: “Bă, îţi pute gura a canal”, dacă el nu a avut decenţa să frece dintele. Nici nu poate să-i şteargă una peste bot şi să-i scoată mirosul cu tot cu dinţi. Nici nu poate să ceară spor de miros la salariu. E tragic ce vă povestesc aici. Bietul stomatolog va fi nevoit să îşi desfăşoare activitatea în condiţiile alea. Va trebui să ignore faptul că gura miroase a cur şi să se comporte ca un profesionist. Gândiţi-vă la o lucrare de patru ore. Atât.
La ginecologi nici nu vreau să mă gândesc, pentru că oricât de urât ţi-ar mirosi gura, e parfum pe lângă odorul unei păsărici proaspăt nespălate.
Oamenii ăştia sunt nişte eroi!
