Arhiva pentru February, 2010

De prin grajd

E sâmbătă dimineaţă. În grajdurile individuale ale oraşului se dă trezirea. Vitele, chiaune de somn, îngurgitează hrana aferentă, se adapă şi se pregătesc pentru călătoria din fiecare week-end: drumul spre Marele Grajd.

Înhămate la tot felul de atelaje, scumpe sau cinstit de ieftine, noi sau la mâna a zecea, îngrijite sau mâncate de rugină, cu tracţiune integrală sau cu tracţiune lipsă, vitele încep să umple locul în care, se pare, le place să se relaxeze, după o săptămână de păscut pe câmpul muncii.

Un grup de vite, aranjate mai pestriţ, rage din toate puterile pentru a atrage atenţia. E cea mai lovită de soartă specie: vita cocalară.

Două vite mai bătrâne se înghesuie, cu toate că nu e aglomeraţie.  Gesticuleză, se revoltă, dau din copite, se bat pentru un loc în fată deşi, chiar nu e nimeni în faţa lor. Aceste vite au rămas cu sechele din perioada în care stăteau la coadă, cum altfel decât ca nişte vite.

Multe vite se odihnesc la staulele special amenajate pentru asta. Consumă fân aflat în două stări de agregare: lichid, ca tabiet, şi solid, pentru a umple golurile din stomacuri.

Două vite, aflate în anexa din grajd dedicată achiziţionării hranei, au descoperit o minune: degustarea de fân. După mai multe târcoale date locaţiei, şi-au făcut curaj şi au cerut şi ele o porţie. Le-a plăcut atât de mult, în special pentru că e gratis, încât s-au mai întors peste zece minute pentru o nouă porţie. S-au gândit că nu le va recunoaşte nimeni. Aşa a şi fost. Sau, cel puţin, aşa le-a plăcut lor să creadă. Fiind nişte vite nehămisite, s-au mai întors şi peste 15 minute, peste o jumătate de oră şi chiar peste oră. De fiecare dată au primit fânul mult dorit. E, cu adevărat, o minune!

O parte din vite au venit în pelerinaj la Marele Grajd pentru achiziţionarea unor tălăngi noi, cu care să îşi facă apariţia pe câmpul muncii sau în grăjduleţele amenajate pentru distracţie. Dar, majoritatea au venit la Marele Grajd cu un singur scop: acela de a se holba ca viţelul la vitrina nouă.

Concluzia la care am ajuns azi, după 5 ore petrecute la cumpărături, e că românii se duc la mall ca vitele la grajd.

Surse de inspiraţie

Ca să răspund diverşilor care mi se adresează prin formula: “Bă, tâmpit mai eşti. De unde ‘mnezo ţi-o venit ideea aia?”, m-am hotărât să fac publice sursele mele de inspiraţie. A fost o decizie grea, dar necesară. E posibil să fie o decizie nepotrivită. Până la urmă, e o decizie.

Aşadar, mărturisesc, cu mâna pe sfârcuri, că găsesc inspiraţie:

- în găurile din şosete

- în părul des de pe mâna unei domnişoare

- în etichetele chiloţilor ieftini de la Kaufland (4 la 5,2 lei)

- în mirosul unei bluze purtate 12 ore

- în scamele din buric

- în dâra de salivă lăsată pe pernă după un somn sănătos

- în unghiile urâte de la picioare (unii chiar au unghii de lighioane, cu toate că sunt îngrijite; aşa s-au născut)

- în frezele de nuntă

- în flocii din cur

- în privirea pierdută a unui beţiv

- în oglindirea feţei mele în apa din budă

- în mirosul bătrânilor

- într-un copil care suge de la un sân superb, de ţi se face poftă

- într-o vomă sănătoasă după un kil de pălincă

- într-un trandafir superb, prevăzut cu stropi delicaţi de rouă

- în gustul amar pe care ţi-l lasă o masturbare nereuşită

- în lacrimile unui prost care devine conştient de nivelul său de inteligenţă

- în plasa de rafie a unei bătrâne

- într-o carie

- în pupicul plin de salivă al bunicilor

- în privirea drăgălaşă a unui copil nou născut (ioiii, ce drăguuuţ)

- în senzaţia pe care o am vara, când îmi fierb ouăle

- într-un buton obosit de lift

- într-un muşuroi de furnici (din câte am înţeles, când eram mai mic, îmi plăcea să consum furnici)

- în lenea de a clipi

- într-un controlor de pe transportul în comun cu tricou Gucci

- într-o casetă (nu CD!) a formaţiei Abba

- în momentul în care realizez

- în bobocii de raţă care udă orice virgină

- în fondul de rulment

- în fondul de ten aplicat pe o faţă bombardată

- în oameni (asta e cea mai siropoasă sursă)

În clipa asta.

Cea mai urâtă femeie din lume

Mic ghid despre cum să te urască suratele tale. Analiză de comportament, reacţii şi atitudini.

De ceva timp, am început să mă duc la sală, la un anumit curs, în aceleaşi zile, la aceeaşi oră. Şi alte doamne şi domnişoare ale oraşului au hotărât că programul meu, devenit al nostru, este unul ok şi, în consecinţă, le coafează. Astfel, în câteva săptămâni, am devenit un grup compact care sare, se arcuieşte şi icneşte prin sală. Ştim exact rutina, ne zâmbim complice când mai greşeşte antrenorul, ne mai împrumutăm o agrafă, ce mai, zici că suntem o adevărată clasă de liceu la ora de sport.

Evident că am ajuns să ne cunoaştem prenumele, ne salutăm, mai vorbim prin vestiar, mai bârfim, mai întreprindem şi alte activităţi specific feminine.

De trei zile însă, în rândul nostru, a apărut o blondă spălăcită care sfidează orice normă de bun simţ şi, evident, noi celelate îi dorim mult rău. Motivele, fie ele puerile sau nu, există. Când 20 de femei trebuie să facă nişte acţiuni la comun, e nevoie ca tabieturile colectivităţii să fie respectate.

Astfel, matracuca asta intră în vestiar cu poşeţica ei Rike (un fel de Nike), nu dă “bună ziua”, se plantează fix în faţa primei cabine pe care o vede, fără să-i pese că există deja o coadă. Niciodată nu e capabilă să menţină ritmul exerciţiilor şi i se adresează antrenorului: “să repetăm, Vlăduţ!”. Oricum, cea mai crasă dovadă de nesimţire e faptul că ocupă locul din sală al colegelor mele. Repet, avem nişte tabieturi, ştim fiecare unde stăm, iar distanţele dintre noi sunt astfel calculate, încât să nu ne lovim când executăm lovituri sau alte minuni. Nu tati, ea se bagă în faţă, fără să clipească, uitându-se la noi ca o vită ce urmează să fie vândută la târg. Asta ca să nu mai zic că nu are nicio problemă în a se împinge pentru a fi prima care îşi ia saltea sau gantere, chiar şi împingând colegele trecute de prima tinereţe.

Genul ăsta de femei suferă o transformare. Urâţenia interioară se răsfrânge la exterior şi devin urâţenii 2 în unu’. De două ori hâde. Sunt femeile care te fac să îţi doreşti un laser în priviri, pentru a le curma suferinţa.

Du-te, nume, du-te!!!

Înţeleg, oarecum, importanţa unui nume de familie consolidat de-a lungul generaţiilor. Înţelegerea mea se opreşte în momentul în care transmiterea numelui mai departe se transformă într-o obsesie.

“Domnule, sunteţi fericitul tătic al unei fetiţe de 3 kile 400″

“Daaaa, tot timpul mi-am dorit o fată! Doar ştiţi, oamenii deştepţi fac fete” (un clişeu naţional mai infect decât o ţeavă înfundată).

După câteva ore, în salonul tinerei mămici:

“Draga mea, m-ai făcut cel mai fericit om din lume, oferindu-mi o fetiţă. Da’ mai încercăm şi un băiat, nu? Să ne ducă numele mai departe!”

“NU!”

Din momentul ăsta, s-a terminat totul pentru tânărul tătic. Acest gând îl va bântui de acum încolo (chiar începând cu seara aia, când a făcut cinste băieţilor, că doar ce Irod? A venit un copil pe lume, tre’ să ne îmbătăm ca porcii, nu?) şi îl va determina să pornească o cruciadă pentru supravieţuirea numelui de care e atât de mândru:

“Cum să se termine totul aici. Numele ăsta a fost purtat cu mândrie de stră-stră-bunicul meu Feri, care era taurul comunal la el în sat. Apoi, l-a dat mai departe stră-bunicului meu Inochenţiu, care  a ridicat fabricarea pălincii la rang de artă. El l-a transmis bunicului meu Patranasiu, care s-a remarcat prin nimic. E un nume valoros! Trebuie să dăinuie peste timp!”

Până când fata va ajunge la vârsta măritişului, omul nostru îşi va dedica întreaga existenţă acţiunii de spălare a creierului bietei fiinţe. Îi va fute capul atât de tare, încât sărmana va începe să creadă că nu există altă cale şi că e de datoria ei să aibă grijă de nume. Va cunoaşte un băiat. Va dori să se căsătorească. Vor avea certuri monstruoase pe seama numelui până când, într-un final, el va accepta să poarte numele ei de familie (din punct de vedere legal, nu se poate altfel).

Numa’ întreb: dacă, după o vreme, băiatul se dovedeşte a fi un criminal în serie? Te cam poţi pişa pe numele tău, nu?

Bideul. Adevăr sau provocare?

Un bideu. Anul de graţie 2010. Adevăr sau provocare? O analiză atentă asupra necesităţii acestuia în spaţiul dumneavoastră.

Zilele acestea, am aflat că un prieten de-al meu are în casa în care locuieşte cu nevasta, unde vin socri şi prietenii cu sufletul deschis şi inima curată şi unde, în general, nu te-ai aştepta să existe căcaturi… un bideu. Adică, dacă eu m-aş fi dus la el în budă, nu m-aş fi aşteptat niciodată, dar niciodată, să găsesc un asemenea obiect sanitar. Cumva, trebuie să ai un fetiş pentru bideuri. Nu mă lăsa să cred că te cunosc ca om şi să-mi faci una ca asta: să ai bideu! E ca şi cum nu mi-ai fi spus chestiile alea intime, pe care noi, ca şi prieteni, ar fi trebuit să ni le împărtăşim.

Omu’ nu îşi foloseşte bideul. E stricat. Ba mai mult, nici soţia nu şi l-a dorit. “Aşa a vrut arhitectul care ne-a proiectat toată casa. A zis că e neapărat să avem un bideu”.

Nu vreau să discutăm despre avantajele igienice ale bideului, atâta timp cât tu, în buda personală, ai unul. Să înţeleg că e greu cu duşul? Poate, zic poate, aş accepta varianta de bideu la job, acolo unde nu poţi să te speli. Da’ acasă? Cât de lene trebuie să îţi fie ca să ajungi să îţi injectezi, de bună voie, apă în fund, când ai putea face duş? Ca să nu zic că pentru băieţi e şi o formă mai moderată de gayism.

Cine şi de ce s-ar trezi într-o dimineaţă să zică: “Moaa, de abia aştept să îmi trag un jet în popou?”

O variantă plauzibilă e că designerii ăştia de interior suferă de “injectopopou”, o boală care îi determină să viseze, picteze şi implementeze bideuri.

Pasiune sau cretinism?

Eu zic că puţin din amândouă.

Când te iei prea în serios

Chiar dacă eşti un tânăr căruia tocmai i-a mijit floaca la scrot şi te ştii foarte bine într-un domeniu interesant (să zicem web development), nu inseamnă că trebuie să fii sec ca un capac de budă, rigid ca mobila din lemn masiv a bunicii şi autosuficient, că aşa vrei tu. Relaxează-te! Cu siguranţă, nu eşti tu cel care a pus sarea în mare.

Chiar dacă eşti un businessman cu o afacere în industria cuielor, nu înseamnă că trebuie să îţi tratezi angajaţii ca pula, să te umfli în pene pe la sindrofii şi să te transformi într-un munte de fiţoşenie. Respiră! Cu toate că ai vise umede cu asta, n-a venit Donald Trump să-ţi ceară sfaturi în afaceri.

Chiar dacă eşti o frumuseţe răpitoare şi simţi că ai lumea la picioare, nu înseamnă că trebuie să afişezi o moacă plictisită, să adopţi un comportament de nefutută şi să îţi construieşti un piedestal pe care să te urci. Dă o tură de bloc! Pot să bag mâna în foc că nu eşti rudă cu Afrodita.

Chiar dacă simţi că munceşti mai mult decât alţii, nu-i cazul să te branduieşti ca un Atlas modern, să te victimizezi şi să plângi pe la toate colţurile. Dă-ţi două palme! Ai cel puţin două unghiere şi trei forfecuţe acasă. Alţii au pamânt de trei centimetri sub unghii.

Cel mai bine ar fi să ne revenim şi să ne mai luăm şi în glumă :)

Fiziologia la feminin

Chiar dacă ies prin aceleaşi orificii, se pare că deşeurile fiziologice sunt de două feluri: masculine şi feminine. Mai mult, ele au aceeaşi consistenţă, acelaşi miros şi chiar acelaşi gust (pentru excentrici), dar proliferarea feminismului ne-a împins să ducem drăgălăşenia pe tărâmul putorii.

Arhicunoscuta băşină se traduce la feminin prin vânt sau, ţineţi-vă bine, puc. Înţelegeţi ce scriu eu aici? Ele nu fac băşini, ci pucuri! Replica: “Ooops, mi-a scăpat un puc”, rostită într-un moment stânjenitor, transformă acest gaz îmbăcsit într-un monument de drăgălăşenie şi inocenţă. Te aştepţi ca rezultatul olfactiv să nici nu-şi mai facă efectul, de vreme ce nu vorbim despre o băşină de zugrav, ci despre un puc de domnişoară. Pucul e atât de inofensiv încât, dacă ar prinde viaţă, s-ar transforma într-un ursuleţ koala de două luni, prevăzut cu o fundă roşie la gât.

Ca să rămânem în aceeaşi zonă, o căcare sănătoasă se “feminizează” prin termenul chăchiţă. E un termen mai “digerabil”, pentru că avem de a face cu un diminutiv. Totuşi, să nu ne îmbătăm cu apă rece de closet şi să ridicăm chăchiţa la rang de personaj distribuit în Bambi. Dimpotrivă! Chăchiţa poate avea efecte estetice şi olfactive mai dezastruoase decât cobra ieşită din dosul unei bile masculine de 240 de kile. Însă, chăchiţă sună… cum să vă zic? Simpăticuţ! E atât de drăgălaş, încât, la auzul său, urechea îşi strânge scăriţa şi ciocănelul şi le duce la coafor.

Am o veste bună! Pucul nu e singur pe lume! Are un frate geamăn pe care îl cheamă bâc. Când o domnişoară respectabilă râgâie de se zguduzie încăperea, se va scuza spunând: “Îmi pare rău, mi-a scăpat un bâc”. Bâcul nu e nici drăgălaş, nici inocent. Bâcul e o adevarată simfonie gazoasă. Dacă Mozart ar fi fost femeie, cu siguranţă marea parte a muzicii sale ar fi luat naştere în urma unor băcuri (râgâieli, pentru restul muritorilor).

N-am reuşit să identific un corespondent feminin pentru duhoarea de transpiraţie, dar promit că mă documentez.

Eşti plictisit? Tratează-te!

Tot timpul am perceput plictiseala ca pe o boală. Recunosc, sufăr şi eu de ea, da’ încerc să mă tratez cât de repede, pentru că nu suport nici măcar să am nasul înfundat, darămite să n-am ce face. Chiar dacă nu am nicio reţetă, am credinţa că sunt destul de inventiv pentru a găsi ceva care să-mi ocupe timpul, chiar dacă acel ceva se reduce la a contempla starea de plictiseală în care mă aflu (e şi asta o activitate) :)

Cert e că, nu există o reţetă compensată pentru plictiseală. Când simţi că “boala” se instalează, te mobilizezi şi te “dezplictiseşti”. Atât de simplu.

Nu există reţetă, dar există un medicament anti-plictis! E eliberat de “farmacia” VinSiEu.ro şi efectul lui e garantat: te scoate din casă!

Campania Anti-Plictis işi propune să scoată România din amorţeală! Dacă te-ai săturat de circul zilnic ce îţi este servit din toate părţile, cu siguranţă vei găsi interesantă această mişcare! De ce? Pentru că distracţia, petrecerile şi concertele sunt efectele principale ale medicamentului anti-plictis. Unde mai pui că, dacă te alături celorlalţi membri ai campaniei, ai numai de câştigat: tricouri cu personalitate, bilete la film precum şi marele premiu: statutul de “Anti-Plictisitul Şef”. În traducere liberă, înseamnă că timp de un an întreg te vei distra la liber, intrând gratuit la orice eveniment din România în cele 12 luni de mandat!

Hai să punem plictiseala-n cui, intrând pe www.vinsieu.ro şi participând la Campania “Anti-Plictis”.


Te-ai întrebat vreodată de ce…

… nicio nuntă nu e completă fără plozi?

Nu vă faceţi că nu ştiţi despre ce vorbesc. La orice nuntă există cel puţin o fetiţă, îmbrăcată în cea mai roz rochiţă cu putinţă (de te face să îţi cauţi Visine-ul în geantă), poate şi fardată ca ultima piţipoancă, ce aleargă de bezmetică printre mese, se joacă cu baloanele, trage de mireasă, plânge, zbiară, râde cu poftă, nu vrea piure, vrea piure, e prima care îşi bagă mâinile mici şi perverse în tortul mirilor, şi lista ar putea continua.

Lăsaţi-mă cu textele alea lacrimogene că e un copil, drăgălaş, inocent, sau cu superstiţiile că râzgâiaţii ăştia mici aduc bucurie noului cuplu. N-au ce căuta acolo!

Mama mea zice că, de obicei, odraslele sunt cărate la nunţi pentru că părinţii vor să se dea rotunzi cu ce au produs. Oameni buni, ştim şi noi vorba  “fiecare cioară îşi vede puiul cel mai frumos din lume” şi n-o să vă contrazicem. În plus, aflându-ne la un eveniment de oameni civilizaţi, nimeni n-o să aibă tupeul să vă sugereze să-i puneţi naibii în portbagaj, până se termină nunta deşi, credeţi-mă, cu toţii o gândesc!

Chiar nu s-a găsit o bunică/vecină/mătuşă/bonă cu care să vă lăsaţi plozii? Chiar trebuie să vă stricaţi buna dispoziţie şi să-i aduceţi cu voi? Reveniţi-vă! După ce aleargă de la 07.00 la 12.00, dorm pe scaun. Nu înţeleg de ce nu vă scoateţi pionezele din creier, asta ca să nu vă fac părinţi denaturaţi, şi îi ţineţi să doarmă în condiţii improprii până la 04.00. Asta e ora la care tati e deja roşu la faţă, ud leoarcă, şi cântă “Puşca şi cureaua lată” la bustul gol.

Ţinând cont de starea lui tati, vin şi vă întreb: de ce primele amintiri ale copiilor voştri trebuie să fie alea în care tati e beat şi o face pe mami curvă?