Era o seară obişnuită, ca oricare din săptămână. O fetiţă mică de statură, înfofolită în geaca XL, împrumutată de la prietenul ei, urcă cu greu într-un troleu supraaglomerat.
“- Au venit studenţii, ce să faci…”, se gândi ea.
Pe lângă gândurile răzleţe care îi străbăteau mintea, fetiţa avea unul care nu-i dădea pace: “De ce?” Jonglând cu cele două telefoane, care sunau la unison, cu geanta, care se încăpăţâna să nu-i stea pe umăr, fetiţa întinse mâna pentru a-şi composta biletul. Evident că nimeni nu o ajută, doar era pe 25, nu într-un troleu civilizat.
Îşi găsi un loc între o negresă şi un chinez, care vorbeau strident într-o franţuză stricată. Studenţi la medicină. Din nou, acelaşi gând îi răsări în minte, râzând parcă de ea: “De ce??”
” – Încă două staţii şi coborâţi.”
” – Da, aşa e, eu mă duc mai departe, până la capăt de Mănăştur”
Două doamne purtau aceeaşi conversaţie pe care o poartă în fiecare seară deşi, amândouă ştiau pe de rost (cum e şi expresia asta!) atât întrebarea, cât şi răspunsul. Fetiţa ştia că dacă le-ar fi nimerit dimineaţă, cele două doamne ar fi povestit despre câte staţii mai au până la serviciu, jubilând că vor coborî împreună.
Un puşti, încărcat cu un rucsac care îi atingea genunchii, crede de cuviinţă că ar fi ok să împartă greutatea cu protagonista noastră. Fetiţa îl ucide nemiloasă din priviri, aruncă ochii peste cap, şi caută disperată un loc mai sigur…. “De ce???”
“- Mă scuzaţi! V-am călcat!”
“- Super! Acum, se vor omorî la coborâre!”, se gândi, şi mai nervoasă, fetiţa.
Oameni între două vârste, fiecare cu povestea vieţii întipărită pe faţă, o privesc. Din geaca mult prea mare pentru ea, realizează că ultimul gând l-a rostit cu voce tare.
Mai e doar o staţie. Începe să îşi revină, să capete culoare în obraji.
“- Drăguţă, eşti studentă în anul I?”
“De ce naiba tre’ sa fiu eu în troleul ăsta plin cu un miliard de oameni care vorbesc tare, se agită, se calcă? De ce nu pot să fiu, liniştită, într-o maşină, cu o pereche de tocuri ce sfidează gravitaţia? De ce????”
