Astia de la Doncafe si-au ales gresit mesajul. Astea sunt adevaratele romixuri.
Arhiva pentru November, 2009
Bisnitarii, noii antreprenori online
Ziceti si voi, nu-i mai usor sa faci bisnita din caldura apartamentului? Asa s-au gandit si reprezentantii noii specii de bisnitari. Imbracati in pijama, cafeaua aburinda langa ei, oamenii astia vand tot ce prind.
Am o cunostinta pe care am adaugat-o acum vreo 4 ani in lista de messenger, timp in care singurele sale statusuri au fost: “Vand tenisi fete Puma, marimea 38″, “Vand ata dentara Colgate, 10 RON cutia” sau ” Vand tricouri de firma pentru baieti”. Ce firma? Nu stim, dar putem banui.
Azi, de exemplu, mi-a dat un mail, un mass si si-a pus si la status cel mai nou produs aflat pe stoc: “Vand pomi de Craciun adusi de bunicu-mio. Preturi de criza”. Noh, poti sa te superi pe om ca face spam? Nu poti, ca-i om de marketing. Vinde un lucru de sezon. In al doilea rand, mizeaza si pe ideea de pret mic, de criza, deci e constient de contextul economic mondial.
Alaltaieri, era foarte suparat ca astia de la Bucuresti au facut o razie la chinezii aia de la Dragonul Rosu. Cumnatu’so din aia traia. Si, din cate banuiesc, hainele alea de firma, cu care ne tot momea, tot din “strainatatea” aia veneau. Oricum, el se recomanda ca si antreprenor online, chit ca e atat de conectat la mediul asta, incat e convins ca l-am mintit cand i-am spus ca ma cheama Alina, cand el vede cu ochii lui ca pe blog scrie Florica. Odata, m-a intrebat daca sunt din nu stiu ce sat. Ca doar asta scrie pe blog.
In rest, baiat de zahar.
Nicio greutate nu-i usoara…
… la fel cum nicio boala nu-i sanatoasa.
Asa suna o vorba din popor. Si cine suntem noi sa contrazicem inteligenta populara, ce ne-a oferit, de-a lungul timpului, nenumarate vorbe de duh care au legitimat-o. Se pare ca inteligenta noastra se plimba dintr-o gura in alta.
Cu toate astea, am avut recent placerea sa gust dintr-o greutate “usoara”, cel putin asa mi-a descris-o o persoana care parea ca stie despre ce vorbeste. Concret, am fost nevoit sa scriu pe 1300 de scrisori, cu propria-mi mana!, “Cluj-Napoca”. Va dati seama cam ce inseamna asta pentru un om din generatia mea, obisnuit cu rezolvarea unor astfel de probleme printr-un click. Mi s-au inmuiat picioarele, ochii au inceput sa-mi pulseze si transpiram cu debit de Niagara. Trairile mele au fost surprinse de functionara de la posta, care s-a hotarat sa ma loveasca direct in moalele capului cu barosul realitatii: “O sa ai greutati mult mai mari ca asta in viata”. De dupa tejgheaua plina de praf, dintre mormanele de hartoage, acest Atlas modern a vorbit!
De fapt, Atlas din mitologie era par la ceas pe langa astia din ziua de azi. Toti au parcurs kilometri intregi de trasee initiatice, presarate din plin cu greutati “grele” si nimeni, absolut nimeni, nu a mai avut parte de o viata atat de grea ca a lor. Tristii astia se impart in doua categorii.
“Toata viata mi-a fost greu. Nu-ti doresc sa traiesti ce am trait eu”, plangaciosii, cu alte cuvinte. Isi plang de mila la fel cum plange o baba dupa o plasa de rafie. Se lamenteaza profund si nu rateaza nicio ocazie sa impartaseasca celor din jur episoade din existenta lor amara. Practic, sunt de neoprit. Chiar daca vad ca te afli intr-o situatie cat se poate de nasoala, cu siguranta vor gasi ei un moment, din viata lor, mult mai greu decat al tau: “Asta numesti tu greutate? Pai, sa vezi ce mi s-a intamplat mie…” Crestinilor, credeti-ma ca fiecare dintre noi a avut partea lui de mocirla, mai inchisa sau mai deschisa la culoare decat a voastra. Nu-ti zic de mocirla mea, scuteste-ma cu mizeria ta. Nu mai bine te duci tu si-ti gasesti un umar ambulant pe care sa te smiorcai? Nu stiu, zic.
“Hai sa iti explic eu despre greutatile vietii” sau apostolii. In categoria asta cred ca intra si distinsa doamna de la posta. Daca ma introduceam intr-o dezbatere cu dansa, cu siguranta imi tinea un monolog tragico-inaltator despre diferitele hopuri pe care le voi avea de sarit in viata. (intre timp, sistemul de autoconservare al creierului imi suprima brusc simtul auzului). Oamenii astia le-au trait si le-au vazut pe toate. De la inaltimea turnului lor de fildes, sau de plastic ieftin chinezesc, in functie de posibilitati, ne lumineaza pe noi, cei ce nu stim cum e cu viata asta. Nu ne ramane decat sa le multumim si sa speram ca viata va fi un pic mai blanda cu noi, cei care nu avem pretentii de predicatori. Daca nu, sa lasam totul pe seama sistemului de autoconservare al creierului.
Scriind acest articol, mi-am dat seama ca sufar de o “boala sanatoasa”. Am boala pe aceste doua tipologii.
Te-ai intrebat vreodata de ce…
… vecinii sunt swingersi undercover ?
E clar, fiecare vecin din blocul meu viseaza la nevasta altui vecin, in timp ce vecinul in cauza saliveaza abundent cand o vede pe sotia vecinului de la 4 si tot asa. Mai mult, chiar si nevestele rad complice cand se gandesc la varianta asta. Mi-e si frica sa plec de acasa, ca nu cumva intreg blocul sa degenereze intr-o mare orgie si sa nu apuc sa o filmez si sa o pun pe blog.
De fiecare data cand un vecin si o vecina se intalnesc in lift, unul dintre ei va deschide o discutie despre cum o sa ii vada consortii lor si isi imagineaza ce vor crede ca au facut in lift. Dupa care urmeaza zambete complice si rasete de complezenta.
Sau, cand doi colocatari, de sexe diferite, intra, din coincidenta, in scara, in acelasi timp, se porneste din nou jihadul swingeresc. Haha, hihihi, se bucura de situatie si o aproba, falfaind din gene:
“Ce-o sa zica Vasile ca venim deodata?”
“Apoi, ce sa zica? Las’, ca si eu l-am vazut cu Anuca la alimentara.”
Si din nou hahaha, hihihi.
Mai nasol e cand sunt eu sau Zicu prin preajma, ca atunci se uita la noi, ne zambesc cu toti dintii, invitandu-ne tacit sa luam parte la joculet. Impinsi de bun simt si de faptul ca ii vedem zilnic, zambim si noi. Ce dracu’ sa facem? Da’ sincer, nu e nimic de ras. E chiar trist.
Vecinii nostri sunt niste tristi frustrati sexual.
De ce…
PS: swingersii sunt aia care schimba partenerii intre ei
Te-ai intrebat vreodata de ce…
… unii au norocul sa cunoasca interlopi?
La un moment dat, prin facultate, am aplicat pentru un job in domeniul meu de activitate. Toate bune si frumoase, la nici 3 ore de la aplicare, primesc un telefon de la, speram eu, viitorul meu angajator. Urma sa ne vedem in fata unui hotel din Cluj-Napoca. Foarte important de precizat e ca firma angajatoare avea ca domeniu de activitate, cel putin la nivel declarativ, recuperarea de creante, obiecte etc. You name it, they would get it for you!
M-am imbracat frumos, camasa alba, fusta neagra regulamentara, trei sferturi, mi-am tras un strat de ciment colorat pe fata, mi-am luat sufletul in dinti si m-am dus.
Cum stateam eu asa crispata si-i asteptam, in fata hotelului parcheaza furios o masina neagra, cu geamuri fumurii. Eram deja reticenta, iar reticenta mea a picat ca o nuca pe asfalt, cand din masina a iesit un barbos, la vreo 40 de ani, o tanti bruneta cu parul lung si mult prea prietenoasa plus soferul lor.
Dubiosii au decis ca e prea nasol sa stam la cafeneaua hotelului Napoca si ca era pacat sa nu profitam de ziua frumoasa si sa bem o cafea la Hotel Belvedere, in varfu’ dealului. In acest moment, m-am cam cacat pe mine si mi-am pus in redial numarul de la politie. Era evident ca imi era frica sa ma urc cu aia in masina, da’ imi era mai frica sa nu vada ei ca mi-e frica si sa reactioneze in vreun fel. Ma gandeam ca faza cu sunatul la politie din buzunar e ca si in filme. Eu o sa rostesc locatia si cateva cuvinte care sa denote teroare si politia o sa vina intr-un suflet. Mah, bun, rau, ala era planu’ si eu credeam in el, asa ca taceti!
Ne urcam in masina, dubiosii scot din torpedou un girofar si iata-ne pe contrasens, spre Hotel Belvedere, cu vreo 100km/ora, pe un drum unde limita de viteza era de 30 km/ora, eu cu morcovu’ in cur, ei bine dispusi si muuuult prea prietenosi. Ajunsi la locatia cu pricina, am baut o cafea, timp suficient pentru ca trupa de soc sa imi relateze povesti cu batai, politie, violenta si alte asemenea lucruri. Evindet, repet, ei erau super bine dispusi in timp ce povesteau toate astea.
Ne-am despartit pupandu-ne si le-am bagat ca scuza faptul ca nu pot sa ma angajez la ei, pentru ca, din pacate, trebuie sa termin facultatea, dar “ce oameni faini sunteti si imi pare bine ca v-am cunoscut.”
Am ajuns acasa cu fata de “Multumescu-ti Doamne, alta data nu mai fac!”. Anii au trecut, povestea a devenit amuzanta chiar si pentru mine.
Teribil de amuzanta a devenit acum vreo doi ani insa, cand am vazut la televizor cum ii bagau mascatii in duba, pentru jdemii de infractiuni comise.
Te-ai intrebat vreodata de ce…
… e rusinos sa cumperi cateva sute de grame de mezel?
Mai sunt doua zile pana la salar si mai ai 20 de lei in pusculita. Ce faci?
Pai, cumperi o pita, o margarina mica si o suta, doua sute de grame de parizer taranesc, ca ala e mai ieftin, si de restul banilor, logic, tigari. Daca te invarti bine, poate iti mai ajunge chiar si de o bere low cost.
Problema intervine la cele cateva sute de grame de mezel pe care le cumperi. Generatia noastra, 20-30 de ani, nu are nici cea mai mica problema in a cumpara chiar si 150 de grame de sunca afumata. Baiu’ e cu aia mai batrani, care sar peste 40 de ani. Oamenii astia is programati genetic sa le fie jena ca isi cumpara asa putin. Ati observat cat de timid cer cate 150 grame de parizer? Transpira, tatoneaza vitrina cu mezeluri cinci minute bune inainte sa zica ce vor. Si cand, intr-un final, isi iau inima in dinti, vanzatoarea “ii ajuta” si mai mult, trantindu-le privirea aia de: “bah, saracule, numa’ atat?!”.
Normal ca omu’ incepe sa isi caute scuze: “Iau asa putin, cat sa mananc acum”, “E pentru dimineata, la sandwish” sau, lovitura de gratie, “Reteta de pui la cuptor cu masline necesita un toping extra de salam, sa ung puiu’ cu el, stiti?”. Vanzatoarei nu ii pasa, nu pricepe, nu stie.
Eu, ca militanta a miscarii “o zi fara carnita, e o zi pierduta”, as dori sa ii asigur pe toti cei care cumpara orice mezel, in cantitati mici, ca, de fiecare data cand ne vom intalni la rand, au in mine un frate, o sora, un camarad, un prieten adevarat, care nu se va gandi nici macar o data, daramite de doua ori, inainte de a i se adresa suav vanzatoarei: “Bine ca tu, din salaru’ tau de Dumnezo’, manci numa’ jambon la kilogram. Da-i, tu femeie, la crestina asta feliile de salam si da-ne pace!”.
Amin.
De ce…
Te-ai intrebat vreodata de ce…
… ar trebui sa am spiritul civic activ?
M-am cautat, m-am controlat bine, m-am intors pe toate fetele si nu l-am gasit. E destul de grav, mai ales acum, cand ar trebui sa fac apel la el: “Trebuie sa mergi la vot… din spirit civic”. I-auzi! Sa-ti creasca tie furuncule pe cur, daca asa tre’ sa fac! Da’ daca eu vreau sa imi pun spiritul civic pe stand-by, pana cand va merita sa-l reactivez? Sau poate ca nu-l mai am deloc. Mi l-au asasinat astia, in douazeci de ani de mocirla.
Da, spiritul meu civic e oficial mort. Probabil, o sa ma duc sa votez manat de orice altceva, da’ nu de acest concept pe care unii inca il mai venereaza. De exemplu, ma pot duce sa votez meteorologic. Asta ar insemna ca ploaia sau soarele vor decide soarta votului meu. Imi vine greu sa cred ca imi voi misca hoitul din casa, in caz ca ploua. Mai pot sa votez sexual. Sa ma trezesc atat de bine dispus, dupa o noapte fierbinte, incat sa fiu in stare sa mut si un munte, d-apoi sa manuiesc o stampila. Nici votul culinar nu cred ca e de neglijat. Nimic nu se compara cu o plimbare pana la sectia de votare, daca nu ploua, dupa o masa copioasa.
Imi pun astfel de probleme, pentru ca am avut nenorocul sa ma nasc intr-o tara care a fost condusa, timp de douazeci de ani, de niste avortoni. Nu sunt american, sa ma arda stampila sa votez, ci sunt produsul unui sistem care m-a impins spre nepasare.
Va felicit. Ati reusit sa omorati spiritul civic al unui tanar de 26 de ani.
In aceste conditii, pisa-m-as pe:
- corzile voastre vocale, care v-au propagat minciunile;
- mintile voastre limitate;
- caracterul vostru infect;
- inimile voastre seci.
Nu in ultimul rand, pisa-m-as pe mult aclamatul vostru spirit civic.