În siguranţă
Pentru unii înseamnă braţele protectoare şi calde ale iubitului/iubitei. Pentru alţii e sinonimă cu evadarea în micul univers personal, acolo unde se simt intangibili. Unii o văd întruchipată sub forma unor muşchi, alţii o consideră apanajul forţei spirituale. Indiferent cum ne raportăm la ea sau cum o percepem, este clar că, oricât de puternici ne-am crede, o căutăm şi, odată găsită, iubim dulcea abandonare pe care ne-o oferă. Ne defineşte ca oameni. E în natura noastră. Umană, prin excelenţă.
Vorbesc, bineînţeles, despre sentimentul de siguranţă. El apare din fragedă pruncie, ca o contrapondere la personajul Bau-Bau, care ne este vârât pe gât tocmai pentru a ne deprinde cu trăirile pe care le generează. El, sentimentul. Apoi, începem să îl cunoaştem şi să ne croim mici enclave de siguranţă, unde suntem mai noi. Mai oameni. Odată aflaţi în siguranţă, ne complacem într-o beţie de gânduri şi trăiri pozitive, încât cu greu mai putem discerne realitatea. Lumea plină de răutate e undeva, acolo, afară, noi suntem în siguranţă.
Nici prin gând nu mi-a trecut că azi voi avea privilegiul de a mă scufunda într-o asemenea stare. Să mă simt atât de sigur, încât să evadez. Nu cred să mă fi simţit mai în siguranţă vreodată în viaţa mea. Şi asta datorită unui domn, paznic la o bancă.
Observaţi, vă rog, privirea pierdută şi totuşi sigură. Alura, constituţia atletică, fermitatea cugetării, toate îl transformă pe acest om într-o adevărată maşină de siguranţă. Şi, Doamne, ce bine m-am simţit sub aripa lui. Am fost asemeni unui pui de vultur într-un cuib, păzit de impunătoarea sa mamă. Repet, nu ţin minte să mă fi simţit atât de protejat.
Am părăsit banca trist şi totuşi fericit. Trist, pentru că nu am aşa ceva tot timpul lângă mine, şi fericit, deoarece ştiu că oricine ar încerca să prădeze instituţia financiară, ar da piept cu un adversar pe măsură.
Vă mulţumesc, domnule paznic.
Ma întorc la voi, cititorii noştri
Asta vreau să fac de fiecare dată când sunt rătăcit. Şi uite că ziua de azi a dat naştere unei rătăciri. Am inventat un banc. Bun, rău, e bancul meu. Unde mai pui că e primul banc pe care l-am inventat în viaţa mea, fapt ce mă leagă într-un mod extrem de paternal de el şi, în acelaşi timp, îmi creşte subiectivitatea. Aş putea spune că sunt legat ombilical de bancul ăsta, chiar dacă singurul cordon cu care sunt prevăzut e menit să hrănească femei, şi nu fetuşi.
De aceea, l-am spus mai multor oameni, l-am dat şi pe twitter, tocmai pentru a vedea dacă mă pot lăuda cu el mai departe. Numai că, vedeţi voi, lumea e rea. Probabil din invidie, din nepăsare, din neatenţie, din invidie sau dintr-un cumul, oamenii nu mi-au dat un feedback mulţumitor. Adică, nici până la ora asta nu ştiu dacă bancul e bun sau prost. Şi asta mă roade. Ei bine, a venit momentul în care mă întorc la voi, cititorii noştri, deoarece ştiu că nu mă veţi dezamăgi şi veţi face o analiză cât se poate de obiectivă. Ca să nu o mai lungesc, iată creaţia:
Două vaci stăteau de vorbă:
Vaca 1: Fii atentă! Am auzit că există nişte nuci care dau şi ele lapte!
Vaca 2: Ai bolunzit??? Cum căcat să mulgi o nucă?
Aştept părerile voastre. Vă mulţumesc anticipat.
PS: Mi-am amintit că am inventat şi o culme, cea a felaţiei: să dai muie uneia cu aparat dentar, doar pentru a-i unge instalaţia. Asta nu o supun dezbaterii, deoarece ştiu că e bună :d
Caut search-er
Nu încercaţi să căutaţi subtilităţi sau metafore. Efectiv caut un om care să mă ajute să dau search acolo unde trebuie.
Ştiţi legendele urbane care vorbesc de super-oferte la apartamente ultra-mega-tari cu doar foarte puţini bani? Ceva de genul: “Mamăăăă, îl ştiu pe unu’ care şi-a găsit un apartament cu 3 camere în centru la doar 250 de Euro”. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, deci intră la capitolul legende. Unde trăiesc norocoşii ăştia? Vreau să-i cunosc, vreau să-i ating!
No, aceeaşi aplicabilitate, doar că vorbim de oferte de avion.
Sunt sătulă să aud aceeaşi replică, ca şi Dexter, când i se stricase placa pe “omlette du fromage”: “Sunt atâtea low cost-uri, trebuie doar să fii pe fază”. Deci, nu mai pot! Gata!!! Unde sunt ofertele alea? Am căutat la blue air, wizz şi alte ieftiniciuni. Nimic! Posibil să nu ştiu să caut.
Teoria o ştiu la perfecţie. Trebuie să cauţi oferte din timp, cu câteva luni în avans. Ofertele de bilete ieftine sunt puţine, trebuie să ai noroc şi să fii pe fază etc. Ei bine, ori mi-am consumat tot norocul, ori am probleme cu “a fi pe fază”.
Până acum, l-am văzut doar pe Gabi în acţiune. Omu’ chiar găseşte oferte bune de avion, merge în week-end-uri în străinătăţuri, se descurcă 
Aşadar, dacă îndeplineşti criteriile de mai sus, adică un search-er care să ştie exact unde, când şi cum să caute, eşti angajat!
Descrierea postului:
- să fii la curent cu cele mai bune oferte de zbor low cost
Beneficii:
- mediul de lucru: strâmtuţ, locuim într-un apartament mic, başca avem şi un iepure (deci, munca se va desfăşura la tine)
- posibilităţi de avansare în cadrul companiei: poză cu tine pe blog, înconjurat de o aură divină, ca în icoane
- pachet salarial: practic, inexistent, da’ mai putem da cu o pălincă înspre tine
CV-urile se pot trimite cu încredere la tvdece@yahoo.com
Anu’ şi brandu’
Ăsta ar trebui să fie sloganul României. Suntem ţara unde noţiunea de “brand” înseamnă nişte cuvinte şi e schimbată precum chiloţii de Kaufland. Dacă anul trecut a fost inepţia de “Land of choice”, anul ăsta e borala de “Explore the Carpathian garden”. Nu o să mă apuc să analizez mizeria, pe care s-au şi se vor irosi nişte bănuţi, ci vă voi spune o povestioară relevantă, atât pentru ideea de branding, cât şi pentru ideea de ţară numită România:
Un hamster şi un şobolan stăteau la poveşti lângă o bucată de caşcaval, discutând despre condiţia rozătoarelor:
- Măi hamstere, zice şobolanul, nu ştiu cum se face că pe tine oamenii te îndrăgesc, te iau în casele lor, îşi lasă copiii să se joace cu tine, în timp ce pe mine încearcă să mă otrăvească şi mă fugăresc cu pietre. Practic, amândoi suntem nişte rozătoare…
- Vezi tu, zice hamsterul, asta e o problemă de branding…
Hamsterul e orice ţară sănătoasă la minte de pe planeta asta, în timp ce şobolanul simbolizează mândra noastră ţărişoară.
Chiloţii de Kaufland
Sunt cei mai ieftini chiloţi. Din lume! Costă undeva la cinci lei patru sau cinci bucăţi. Bine, cred că şi ai lui Botezatu costă atât, da’ plăteşti brandul. Şi, dacă eşti pretenţios, îţi doreşti ce e mai bine pentru membrul tău, cum ar fi plăcerea de a locui într-un brand.
Sunt chiloţii pe care îţi permiţi să îi pătezi. Practic, de aia îi şi ei.
Sunt chiloţii care intră în fund ca nimic altceva intrător în fund. Chiar dacă sunt cunoscuţi drept “chiloţi de tată”, iubesc fundul ca o mamă. Ăla de lemn, să nu fie dubii. Timpul dintre îmbrăcarea lor şi momentul pătrunderii în fund e sub o milisecundă. De aceea, trebuie să ai ceva toleranţă anală pentru a-i purta. Sau poate ţi-ai descoperit latura feminină şi ai inceput să stăpâneşti arta de a purta chiloţi tanga. Mai laţi şi totuşi tanga.
Se poate spune că sunt adevărate minunăţii estetice. Romburi, cerculeţe, liniuţe, fel de fel de forme, gândite pentru a da impresia că, totuşi, ai dat ceva bani pe ei. În schimbul a unui leu, ai privilegiul de a purta ceva superior banalului chilot alb. Şi, în situaţii limită, asta e foarte important.
Sunt chiloţii care îţi oferă cele mai mari şanse de a rămâne în mătărânga goală. Acuma, şi ieftini, şi cu cerculeţe, să şi ţină ţesătura? Cam multe aşteptări avem. Dacă ai riscat şi ţi-ai luat o pereche, suportă consecinţele. Pot să se dezintegreze pe tine şi să rămâi efectiv în curul gol, şi, din nou, în unele situaţii e foarte important să nu se întâmple asta, la fel de bine cum pot să se dezintegreze doar după o săptămână de purtare. E ca la bursă, cum ţi-e norocul.
Tristeţi
Mă gândesc că e incredibil de trist să te pui seara în pat, şi singura chestie caldă din jurul tău să fie propria-ţi mână. Că de un suflet cald, de sex feminin, nici nu poate fi vorba. O scurtă privire în oglindă şi un scan al procesorului din cutia craniană îţi vor spune de ce. Cu toate astea, eşti un părerist înverşunat în materie de sex frumos. Faci aprecieri, bazate pe o experienţă închipuită, analize, comparaţii. Nu, faptul că ai privit-o pe soră-ta pe gaura cheii în timp ce făcea duş, nu e o relaţie. Sau, mai rău, pe frate-tău. Nici pupicul inocent pe obraz din clasa a patra nu e o relaţie. Până la urmă, nici norocul că s-au uitat o pizdă, două la tine nu te transformă într-un expert. Poate cel mai important, nici faptul că te manipulezi nu se traduce, bineînţeles, prin experienţă. Ieşi de sub mâna ta şi mai vorbim!
Trist trebuie să fie şi faptul că, odată ajuns “la oraş”, lucrurile nu stau chiar aşa ca la tine acasă. Mai pe scurt, dacă mă-ta te alintă “deşteptu’ lu’ mama”, nu înseamnă că eşti deştept. Nici măcar terminarea unei facultăţi nu te va scăpa de dâra de salivă din colţul gurii. Ce să mai zic de master. Aşa e când te naşti prost. Ştiu, e greu, e greu să te lupţi zi de zi cu propria-ţi prostie şi să pierzi. Aşa e viaţa, mai pierzi, nu putem fi cu toţii deştepţi.
Sfâşietor de trist trebuie să fie momentul în care îţi numeri prietenii şi îţi dă cu virgulă. “Păi cum, eu, deşteptu’ lu’ mama, numai atâţia am”. Asta după ce ai pus la numărătoare şi toţi vecinii din blocul în care stai cu chirie, şi colegii de serviciu. Îţi spun un mic secret: prietenia se bazează pe încredere şi pe coaiele de a spune lucrurilor pe nume. Dacă eşti doar un “cineva”, cu păreri “flexibile”, vei rămâne un anonim până în momentul în care te vor pune în ladă, recte sicriu. Nu, ăia de pe net nu se pun la prieteni, doar dacă ai ajuns să-i cunoşti în carne şi oase. Ştii? Carne? Oase? Bipezi cu suflet?
Stau şi mă gândesc, oare cât de trist trebuie să fie să te consideri un preapizdos, doar pentru că ai şi tu un loc de muncă. Să zicem, de exemplu, că eşti un programator, şi crezi că lumea trebuie să cadă la picioarele tale doar pentru asta. Un programator lăbar, prost şi anonim, aş adăuga. Nu, nu eşti un semi-zeu pentru că ai şi tu o meserie. Sunt o grămadă de alţii care ştiu să o facă mult mai bine decât tine, şi nu fac pula mare pe chestia asta. Învaţă să-ţi cunoşti valoarea, sigur nu e aşa mare precum crezi tu. Sau, să zicem că meseria ta e datul cu părerea. Dacă eşti limitat din punct de vedere intelectual, mă piş cu o presiune de trei atmosfere pe părerile tale.
Ei bine, dacă reuşeşti să treci peste aceste tristeţi, care te macină zilnic, înseamnă că eşti, cu adevărat, un om fericit.
Prima maşină din viaţa mea
Titlul e o leapşă primită de la Ciulea. Dat fiind faptul că nu am carnet de conducere, pe lângă maşinuţele din copilărie, prima maşină seioasă din viaţa mea e asta.
Puncte forte: are
Puncte slabe: are
O dau mai departe unor pasionaţi de maşini: Cucu şi Sorin Grumazescu. Sigur, poate să o mai preia cine doreşte.
Din buric vine scama!
Era o vreme în care operaţiile estetice însemnau mărirea sânilor. Sau micşorarea lor, deşi mi se pare o blasfemie să micşorezi ceea ce Dumnezeu a lăsat mare, chiar foarte mare, pe alocuri. Sau înfrumuseţarea nasului. Sau a pomeţilor. Sau a buzelor, a burdihanului. Sau a căcătoarei. În fine, cred că, în cazul unora, şi operaţia pe creier poate fi lejer considerată drept estetică, pe sistemul “am întâlnit şi proşti urâţi”. Se pare că, în vremea asta despre care vorbim, se făceau operaţii estetice de bun simţ. Mă, io n-am treabă. Dacă ai ţâţele cât două stafide şi te simţi mai puţin femeie din cauza asta, transformă-le în pepeni (de Dăbuleni, să zicem, că cică-s mai celebri aşa). Dacă ai băgat bere în tine precum un bivol şi nu-ţi mai poţi purta bendeul, iar nevastă-ta nu te mai biruie peste ea în timpul penetrării, fă-ţi liniştit o liposucţie. Io n-o să te judec!
Toate până la un punct. Când deja se ajunge la ombilicoplastie, io nu mai prea înţeleg cum se învârte lumea asta. Să analizăm un pic. Buricul ne-a fost alături încă din perioada intrauterină, când, prin intermediul cordonului ombilical, ne hrănea. În momentul venirii pe lume, acesta a prins o anumită formă, în funcţie de cum a fost retezat cordonul. Unii au o groapă, numai bună de format mizerii şi putoare, alţii îl au închis, alţii lunguieţ, alţii lat. Cert e că, e un căcat de orificiu care nici nu te ajută, nici nu te încurcă. Că mai dai o limbă în buric în timp ce te fuţi, aia e altceva. Da’ nu cred că a primit cineva reproşuri de genul: “Dă-te-ncolo cu buricul tău urât, că mi s-o culcat pula” (pierit cheful, dacă e pe bază de muiere). În plus, mi se pare o lipsă de respect faţă de buric să-l faci urât, din moment ce te ştie de mic. Ba chiar te-a menţinut în viaţă, nerecunoscătorule!
Exceptând cazurile de buric închis, după cum fin afirmam şi mai sus, acesta e un fel de groapă de gunoi. Produce tot felul de mizerii urât mirositoare, adună scame de pe haine şi, dacă e să mă întrebaţi, e orice altceva decât un mijloc de atracţie. Nu-mi amintesc să fi zis vreodată: “Bă, ce-un buric are aia. Acum aş sări pe ea!” Şi totuşi, se pare că există o estetică a buricului. Sunt oameni care, probabil, îşi aleg sufletul pereche în funcţie de buric. Oameni care nu pot pune geană pe geană din cauza aspectului dizgraţios al orificiului. Oameni care şi-ar pune plătica sau curul la bătaie pentru o ombilicoplastie (au’, mă, cum sună, că-mi vine să mă cer jos din viaţă!)
Unde se va ajunge, vă întreb? Oare vor urma operaţiile estetice la rinichi? La pancreas? Timpan, scăriţă sau ciocănel? Oare va veni momentul în care un om va intra la un chirurg estetician şi îi va spune: “Domnule doctor, vreau să-mi faceţi o operaţie estetică la glandele salivare. Mi se pare că am o salivă foarte, foarte urâtă!”
Omenia e… depăşită?
Azi dimineaţă, când să urc în autobuz, o tipă care tocmai cobora îmi dă biletul ei. Lucrurile astea creştineşti se mai întâmplă. Rar, dar se întâmplă. Mă aşez liniştită pe scaun, fericită cumva că nu mai trebuie să îmi compostez biletul, când, o doamnă de lângă mine mă atenţioneză părinteşte: “Verifică dacă e capsat cum trebuie, că nu se ştie!”
Prima mea reacţie a fost clară: wtf?! Am primit biletul pe care l-a folosit şi tipa. Cum să nu fie în regulă?! Apoi, în sufletul meu s-a instalat bănuiala. Dacă nu e totuşi bun? Eh, cum să nu fie bun? Ce, am înnebunit. Chiar aşa paranoică să fiu? Doar oameni suntem!
Mă apropiu de compostor, încet, cu frică. Chiar o să verific biletul? Chiar trăim într-o lume atât de căcat, încât pot să pun la îndoială acest ritual vechi? Secundele se scurgeau greu. Într-o mână aveam biletul proaspăt cumpărat, în cealaltă cel primit cadou. Mă răzgândesc. Nu! Nu vreau să ştiu dacă biletul e bun sau nu. Dacă şi chestia asta ajugem să o punem la îndoială, chiar nu ştiu ce să mai cred. Transmiterea biletului e sacră!
Mă întorc demnă spre doamna, mă uit cu ură la ea şi îi zic: “E bun biletul, că cea care mi l-a dat era soră-mea!” Satisfacţia de a vedea cum îi pică faţa şi privirile celorlalţi din autobuz m-au răzbunat cumva şi mi-au spălat ruşinea de fi bănuit o biată creştină care a făcut o faptă bună
Totuşi, oare a fost bun biletul?