Ar fi derizoriu să dau explicaţii unui comportament cât se poate de evident: unora le place sticla. Nu mă refer la alcoolici, ci la cei care se întrebuinţează de diferite lichide pentru a atinge nişte stări plăcute, cumva. Sunt cei care apreciază un gât de pălincă zdravănă, cei care, cum se crapă de vară, dau iama la terase, cei care beau acasă, înainte de a merge în club, pentru că e mai ieftin, cei care ştiu că whisky-ul cu energizant e o porcărie sau cei care golesc sticlele de vin contra cronometru.

Vine o vreme când aceşti oameni se aşază la relaţia lor. Cunosc o fătucă, se plac, se împreunează, se mută împreună. Aici intervine problema alcoolului. Se disting două atitudini:

“Dacă el se simte bine, eu n-am nicio treabă”

E poziţia femeii degajate. Ea consumă foarte rar, vecin cu deloc, da’ nu vede nicio problemă în faptul că cel căruia îi spune “iubit” se mai ameţeşte din când în când. Ştie foarte bine ce poamă are acasă, cât poate duce, cum se manifestă, nu a făcut-o foarte des de ruşine, aşa că îl lasă în plata domnului să se distreze.

Avantaje: un bărbat fără lesă la alcool e un bărbat recunoscător. Şi când un bărbat e recunoscător, ea are orgasm şi multe alte avantaje.

Dezavantaje: bazându-se pe încrederea ei, e posibil ca masculul să se facă, la un moment dat, atât de praf, încât cuplul să nu mai poată ieşi în societate, un timp, de ruşine.

“Nu suport să-l văd beat”

Asta e chitroasă rău. Poate are sechele din copilărie - tată beţiv. Sau poate ascultă cu sfinţenie de sfatul mă-sii: “Mie să nu-mi aduci în casă pe unu’ care bea” Ori poate s-a îmbătat odată atât de tare, cu tot răul aferent, încât nu mai vrea să audă de alcool. Oricare dintre variante ar fi, cert e că se răzbună pe nefericitul care îi e vecin de pat. Proastă strategie. Mai ales dacă lui îi place să petreacă şi nu pune piciorul în prag:

“Auzi, io-ţi număr ţie cremele? Nici tu să nu-mi numeri berile!”

“Eu nu mă îmbăt de la creme!”

“Nici eu!”

Avantaje: nu-s

Dezavantaje: multe (de exemplu: ea rămâne cu mă-sa)

Fetelor, relaxaţi-vă! Tot voi sunteţi lumina la ochii din capul lui.

De fiecare dată când nu eşti în stare să exprimi o părere despre ceva, de fiecare dată când nu vrei să jigneşti pe cineva, de fiecare dată când vrei să eviţi un pumn în meclă, de fiecare dată când nu te lasă inima, de fiecare dată când vrei să laşi loc de “bună ziua”, de fiecare dată când presiunea socială apasă pe umerii tăi, de fiecare dată când vrei să eviţi să fii dat afară, de fiecare dată când nu iese aşa cum trebuia să iasă, de fiecare dată când ai vrea să spui altceva, de fiecare dată când vrei să pară că lauzi pe cineva, dar de fapt nu o faci, de fiecare dată când nu vrei să-ţi superi părinţii, de fiecare dată când te întreabă iubita ta, de fiecare dată când nu vrei să te caci în gusturile omului spui: “E… INTERESANT”

Se crapă de ziuă. Grigore (zis Dop de plută) deschide, cu greu, pleoapele pline de celulită. Îşi rostogoleşte, cumva, trupul puhav jos din pat şi îşi croieşte drum prin troienele de firmituri, amestecate cu “mărunţiş”, de pe jos. Văzându-şi faţa grohăitoare în oglindă, constată că doctorul, pe care l-a ameninţat cu moartea dacă nu-l operează, a făcut o treabă chiar bună. Exceptând trăsăturile grohăitoare, care nu pot fi extirpate de niciun chirurg plastician, poate spune că e un fel de George Clooney al clanului său. Rânjeşte şi scuipă bicarbonatul cu care şi-a lustruit dinţii.

În timp ce papara cu slană îi gâdilă papilele gustative, îl sună pe locotenentul său, să verifice stadiul “combinaţiilor”:

“Să trăiţi, şefu’!”

“Lasă gargara şi scuipă raportul”

“11.000 din taxe de protecţie, 5.000 de la curve, 7.500 au şmenuit băieţii, 1 mort şi 3 răniţi”

“Cam mulţi răniţi şi cam puţini morţi, bă, lepră”

“Se rezolvă, şefu’!”

Prânzul îl găseşte pe Dop de plută la tribunal. A fost citat ca martor (doar ca martor!) într-un proces. Gazele pe care le-a scos, atât pe gură, cât şi pe cur, din el, în sala de judecată, sunt sugestive pentru relaţia dintre Dop de plută şi justiţie. Dă fix o beşină pe ea.

Spre după masă, Dop de plută a făcut o vizită la una dintre fabricile sale de alcool. S-a plimbat ostentativ, cu un pahar de whisky în mână, printre muncitori, în timp ce aceştia ambalau poşirca ilegală care va ajunge în ficaţii săracilor României. L-a bătut pe unul dintre ei până l-a lăsat lat. A tras o duşcă pe ascuns.

Scufundat în fotoliul din piele de ornitorinc, Dop de plută se uită la ştirile de seară: “Grigore, zis Dop de plută, a fost pus sub urmărire penală. Acuzaţiile care i se aduc…”

Dop de plută formează, furios, un număr: “Procuroare, ce-am discutat noi?”

Adoarme, în fotoliu, grohăind pe râtul odios.

PS: Dop de plută e un cetăţean ca oricare altul. El ştie că e interlop, mă-sa ştie că e interlop, autorităţile ştiu că e interlop, toată lumea ştie că e interlop şi atât. Poate, foarte bine, să fie numit cetăţean de onoare al oraşului. Nimănui nu i-ar păsa.

… absurdul va învinge întotdeauna?

Pe lângă atributul funcţional de îmbunătăţire a vederii, nu trebuie să neglijăm faptul că ochelarii de vedere sunt şi un accesoriu important. Adică, dacă tot nu văd mai bine decât o cârtiţă, măcar să fiu arătos. Folosiţi de unii pentru a mima inteligenţa, pentru a impresiona persoanele impresionabile sau pentru a mima inteligenţa, design-ul ramelor lor a evoluat odată cu timpurile. Salturile evolutive au fost impresionante şi au culminat cu formidabilul şi, în acelaşi timp, senzaţionalul regres din zilele noastre.

Istoria recentă a ramelor de ochelari începe cu ochelarii bunicului.

Sunt o dovadă vie a faptului că funcţionalitatea primează, în detrimentul esteticului. Bunicul nu vrea să fie trendy. El vrea să vadă ce scrie la ziar, că doar de aia şi-a luat ochelari.

Mai târziu, designerii au sesizat dorinţa oamenilor de a transmite un mesaj social. Ochelarii au devenit o modalitate de a comunica apartenenţa la un anumit grup sau de a mima inteligenţa. Am fost martorii unei explozii de forme şi culori.

Suntem în zilele noastre. Bunicul se tăvăleşte în chinuri de râs. A realizat că, dintr-o dată, e trendy. Copii fidele ale ochelarilor săi se regăsesc pe ochii tuturor adolescenţilor cu pretenţii de look vintage.

Doamnelor şi domnilor, ochelarii preapizdoşi:

Dacă eşti chior şi nu ai aşa ceva pe ochi, poţi să nici nu te mai apuci de purtat ochelari. Nu contează că nu vezi la nici 10 cm în faţă. Nu mai purta! Dacă totuşi te hotărăşti să o faci, află că aceste rame îţi vor conferi o aură de sferto-zeu vintage. Ele vin la pachet cu un aer de profunzime în gândire, cu ieşitul la ceai, cu cititul unor cărţi abstracte, cu ascultatul unei muzici neînţelese şi, bineînţeles, cu mimarea inteligenţei.

Trăiască evoluţia umană!

Exerciţiu de imaginaţie: să zicem că trăim într-o lume în care fiecare dintre noi are ştanţată data expirării (asemeni produselor perisabile) pe buca stângă. Un termen de valabilitate care, odată atins, ne scoate din circuit. Expiraţii ar urma să se retragă, cu buca între picioare, în nişte azile de expiraţi. Atenţie! Azilele de expiraţi nu sunt totuna cu azilele de bătrâni! Poţi să expiri la 17 ani, 29, 42, 51. Cum ţi-e dat.

Cum ar arăta lumea asta?

Aventurile de-o noapte ar putea avea un final nefericit. Nu cred că ai mai vrea să te tăvăleşti cu una care mai are o zi şi expiră. Nu de alta, da’ e posibil să se împută treaba mai repede. Pe de altă parte, totul s-ar putea transforma într-un fetiş: “M-am ars cu una expirată”.

S-ar da peste cap piaţa resurselor umane. Oamenii şi-ar trece în CV data expirării, angajatorii ar trebui s-o verifice la interviu: “Buca dumneavoastră îmi spune că nu sunteţi o opţiune pe termen lung pentru compania noastră. Ne pare rău.”

Unii s-ar naşte gata expiraţi.

S-ar revoluţiona instituţia căsătoriei: “Cetăţene Dezideriu, o iei în căsătorie pe cetăţeana Vasilica, chiar dacă expiră la anu’?”. Broboane de sudoare încep să populeze fruntea cetăţeanului Dezideriu. Ea i-a spus că expiră abia peste trei ani. A aflat pe pielea lui că nu te poţi juca cu instituţiile statului. Se află tot! Dacă tot suntem la capitolul instituţii, o legendă ce umblă prin lumea asta utopică spune că instituţiile nu expiră niciodată. Ele sunt putrede de la sine.

Ziarele de scandal ar titra: “Atât de tânăr, şi deja expirat”

S-ar face campanii sociale de genul: “Salvaţi acest om de la expirare” (am uitat să menţionez că data expirării se poate prelungi, niciodată şterge, printr-o operaţie extrem de scumpă, de unde şi nevoie unor campanii sociale).

Marile puteri ar folosi arme de expirare în masă.

Ar fi o lume în care cei cu termen de valabilitate îndelungat ar deţine puterea. Banii şi faima ar fi nimicuri pe lângă o dată de expirare sănătoasă. Asta ar schimba mult şi comportamentul fătucilor cu creierul nucă. Nu ar mai conta pentru ele înfăţişarea, nu că în lumea noastră ar conta, maşina condusă sau numărul de bule pe care îl produce jacuzzi-ul. Singurul criteriu de selecţie ar fi ştanţa de pe bucă. Acestea ar diviniza buca. Conceptul de sex oral ar fi demult uitat. La putere ar fi sexul bucal - suptul bucii.

Ghicitoarele s-ar reprofila pe cititul în bucă.

Şi gata.